Pe 1 aprilie, am sustinut un examen, care in cadrul programelor de doctorat din SUA se cheama “comprehensive exam.” La diferite facultati examenul se sustine in mod diferit. In cazul meu, la facultatea de istorie, examenul de fapt este o discutie cu 3 profesori. Discutia are la baza o lista cu 150 de carti, coordonata in prealabil cu profesorii examinatori. Fiecare profesor propune o lista cu 50 de carti. Examenul a durat o ora si jumate: cate o jumatate de ora pentru fiecare examinator. Examenul este de genul pass/fail, adica ori il treci, ori il pici.
Examenele sunt o “rara avis” in cadrul facultatilor umaniste din SUA. De fapt pe parcursul celor trei ani de cand sunt doctorand nu am sustinut niciun examen. Toate probele de pana acum au constat in scrierea unor eseuri. Cand zic eseuri nu am in vedere “compunerile pe teme libere,” care se practica in cadrul lectiilor de limba si literatura. Eseu inseamna de fapt o lucrare stiintifica cu note si aparat bibliografic.
Pe baza acestor eseuri si a activitatii la curs este apreciata performanta scolara a unui student, masterand sau doctorand. Astfel, neavand parte de un examen timp de mai bine de 3 ani, am avut ceva emotii inaintea examenului de pe 1 aprilie. Mai ales ca am ales si o data pe potriva pentru un examen foarte serios: 1 aprilie in SUA ca si in alte parti este Fools’ Day (ca sa fiu politically correct ii voi zpune Ziua Pacalelilor).
Credeam ca, inca de pe vremea facultatii de la Galati, am imunitate la tracul pre-examinator. Pe atunci aveam examene peste examene. Mai precis cam toate probele erau examene. Totusi, ca si in cazul altor experiente, daca nu ai antrenament iti pierzi abilitatile. Astfel, am patit-o si eu cu calea batatorita a examenelor.
Daca atunci nu stiam sa scriu eseuri, si stiam sa dau examene, apoi acum stiu cat de cat sa scriu eseuri, dar examenele au redevenit o noutate. Pana la urma examenul mult asteptat a fost de fapt o discutie la o masa rotunda. Intr-un fel, examenul devine un ritual de initiere in tagma profesionistilor. Profesorul nu are menirea sa pice sau sa caute punctul slab al studentului, ci mai degraba, acesta incearca sa-si sustina un viitor coleg.
Examenul nu se desfasoara in baza unor bilete, pe care studentul trebuie sa le invete pe de rost. Aceasi lista de carti nu este batuta in cuie. Nu-ti taie nimeni capul daca ai uitat numele unui autor sau daca nu dai un citat exact de la pagina X sau Y. Mai degraba se pune pret pe capacitatea de a inchega raspunsuri coerente in conditiile unei discutii academice. Intrebarile sunt si ele la randul lor generate in cadrul discutiilor, iar studentul daca are unele neclaritatii poate sa adreseze si el intrebari.
Dupa ce am sustinut examenul, mi-am adus aminte de un obicei studentesc din perioada sovietica. In cultura sovietica, examenul avea o conotatie foarte importanta. Dintr-o experienta epistemologica, examenul se transforma intr-o experienta ontologica. Nu este exclus ca de acolo vin si numeroasele cazuri de sinucidere, atestate in rezultatul unor examene esuate.
Dar sa revenim la obiceiurile studentesti. Pe atunci exista o superstitie, ca inainte de examen studentul nu trebuia sa se tunda. Ca si in cazul lui Samson se credea ca podoaba capilara pe langa matreata, gazduieste corola de cunostinte a lumii.
Daca Doamne Fereste te bate gandul sa iti tunzi pleata apoi trebuie sa te gandesti de mai multe ori. Nu de alta dar odata cu pierderea parului, iti pierdeai si mintile. La romani era invers “barba crescit caput nescit” (in traducere aproximativa: ” barba a crescut dar minte tot nu-i”). In acelasi spirit studentesc, am decis ca nu ma tund pana la examen. In schimb am hotarat ca dupa examen ma rad pe cap, ca sa fac loc unor cunostinte noi. Zis si facut! Despre ce a urmat va povesteste mai bine Vitalie, cu care am hotarat sa continuam experimentul pleshuv.
