De multe ori mă prind la ideea că-mi place să ascult o conversație chiar dacă nu înțeleg limba în care se poartă conversația. Pur și simplu îmi place cum sună o limbă sau alta. Cel mai tare îmi place cum sună limba sârbă. Nu știu din ce cauză, și chiar nu mă interesează. Poate e vorba de sociolingvistică, poate de moștenire genetică, sau poate limba sârbă are totuși ceva special. Totuși, îmi mai place și limba maghiară dar și cea portugheză. Așa că nu e vorba de o predispoziție anume pentru limbile slave.
Cred că o conferință sau o petrecere ideală pentru mine ar fi una în care ar exista grupuri de persoane care să vorbească aceste limbi, fără a ține cont de faptul că ceilalți din jur nu înțeleg despre ce este vorba. De cele mai multe ori însă nu e cazul și limba de comunicare devine engleza. Nu am nimic împotriva limbii engleze. Ea te ajută sa te descurci atunci când nu vorbești alte limbi. În același timp, ea limitează posibilitatea de a savura și sunetele altor limbi. În plus, chiar dacă asculți mult timp o conversație fără a înțelege subiectul acesteia, după un anumit timp începi să prinzi și niște sensuri. Așa că neînțelegerea poate duce uneori la înțelegere.
