Vrei să vizionezi un film normal. Vrei să te instalezi mai comod în fotoliu și să-ți iai pilula de râs. Sau vrei să te întinzi pe canapea și să uzi pierna cu lacrimi. Cin-te știe. Dorințele tale-s normale. Pe bune. Ai suficientă bătaie de cap cu serviciul, copiii, prețurile, ca să vrei altceva decât o cutie de popcorn și o detașare totală.
Păi io te-nțeleg perfect. Se întâmplă să mă răzbească și pe mine pofta după niște „Indiana Jones” sau niște „Pirați din Caraibe”. Mărturisesc. Am privit „Avatar”. Nu mi-a plăcut, dar am trăncănit despre el vreo câteva zile. Ce să-i faci. Suntem niște animăluțe trăsnite.
Numai că de obicei vreu altceva. Ceva care să mă suprindă. Să-mi schimbe isonul. Să mă frapeze. Vreau idei & emoții. Să rămân zănatic și să mă gândesc o bucată de noapte: Wow! Precis că aici sunt mai multe de săpat… Vreau să interpretez, să discut și să mă inspir.
Pentru asta există Abbas Kiarostami. Un regizor iranian care de la atâta cenzură s-a învățat să tacă și să arate.
„Gustul cireșilor” (1997) este povestea unui om care-și caută moartea. Găsește altceva. Mai bun.
„Bilete” (2005) sunt trei istorii a trei regizori (Kiarostami e autorul celei de-a doua) care se întâmplă într-un tren. Călătoria e mijlocul cel mai sigur să discoperi că viața e mai mult decât te aștepți.
În „Copia confirmată” (2010), un cuplu caută să relanseze o relație. Poate copia să bată originalul? Sunt două răspunsuri la această întrebare. Al ei. Al lui.
De Abbas Kiarostami am mai privit „O să ne poarte vântul” (1999) și „Printre măslini” (1994). Pe alea ți le recomand numai dacă ai multă-multă răbdare și o sticlă de vin bun. Altfel nu merge. Fiindcă nu se înâmplă nimic acolo. Aparent nimic. Exact ca și în viață când ești prea prins ca să observi.