Iurie Roşca, preşedinte al Partidului Popular Creştin Democrat: - Dle Iurie Roşca, s-au împlinit 16 ani de când formaţiunea politică pe care o reprezentaţi a îmbrăţişat doctrina creştin-democrată. Cum s-a ajuns la această decizie în cadrul Congresului de la 15-16 februarie 1992? - A fost o evoluţie firească spre această doctrină, de la varianta incipientă de mişcare de emancipare naţională antisovietică şi anticomunistă, apărută la 3 iunie 1988, şi transformată, la 20 mai 1989, în Frontul Popular din Moldova, titulaturi care erau în vogă atunci, în perioada Perestroika. Am ajuns să   ne familiarizăm cu doctrinele politice moderne, caracteristice societăţilor democratice occidentale. În felul acesta, în mod firesc şi natural, ne-am îndreptat spre o doctrină care este apropiată identităţii religioase a poporului nostru şi care presupune practicarea politicii, pornindu-se de la valorile morale ale bisericii creştine. Am fost inspiraţi prin comunicarea intensă şi foarte apropiată pe care am avut-o cu Corneliu Coposu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc din România, care a devenit, ulterior, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat. Iniţial, după revoluţia din decembrie 1989, formaţiunea politică condusă de Coposu s-a numit PNŢ, ulterior PNŢCD, inspirându-se din tradiţia democraţiei creştine germane. Am fost foarte apropiat de Corneliu Coposu în acei ani de după revoluţie şi până la decesul ilustrului politician şi luptător politic, ca şi alături de o altă celebritate a vieţii publice de atunci, marele poet român şi senator ţărănist Ioan Alexandru. Anume aceşti adoi au fost cei care m-au influenţat pe mine şi pe colegii mei să îmbrăţişăm doctrina creştin-democrată. De altfel, la Congresul de atunci, din 15-16 februarie 1992, care s-a desfăşurat în sala Operei Naţionale de la Chişinău, au fost prezenţi poetul Ioan Alexandru, poeta Ana Blandiana, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu-Dumitrescu, şi scriitorul Romulus Rusan, soţul Anei Blandiana. La acel congres, în cadrul echipei din care făceam şi eu parte şi care a pregătit proiectele de documente care urmau să fie aprobate de forumul nostru, au existat opinii diferite. În primul rând, din obişnuinţă şi din inerţie, oamenii s-au deprins cu această titulatură de FPM. La acea oră, practic toată lumea nu îşi dădea seama că această titulatură provine din tradiţia stângistă a cominternului şi care, de fapt, nu este una onorabilă pentru o nouă etapă istorică şi că disocierea treptată de vechea titulatură se impune ca şi omologarea doctrinară a partidului nostru politic. Ioan Alexandru a avut un discurs fascinant, zguduitor, în cadrul acelui congres şi impresia profundă pe care a produs-o i-a convins pe toţi delegaţii că aceasta este calea de urmat, şi argumentul de bază pe care l-a spus a fost că poţi să fii de o sută de ori patriot, poţi să fii de o sută de ori dornic să faci lucruri mari în politică, dar fără o alianţă puternică, sinceră şi necondiţionată cu Iisus Hristos, nu vei izbândi. Mărturisirea credinţei creştine răsplămădită în doctrină politică devine element fundamental al programului politic al partidului nostru şi, din acel moment, a devenit elementul identitar fundamental al nostru. De altfel, imediat după încheierea lucrărilor Congresului, am urcat într-un microbuz şi am plecat cu prietenii mei de la Bucureşti în capitala României la sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat, unde ne aştepta Corneliu Coposu, care avea o întâlnire importantă cu fruntaşii Mişcării Politice Creştin Democrate din Europa, care atunci se numea EUDC sau Uniunea Europeană Creştin Democrată. Acum această structură poartă denumirea de Partid Popular European şi în acea zi de 17 februarie 1990 am depus prima cerere de aderare al Internaţionala Creştin-Democrată şi Uniunea Creştin-Democrată. Discutând cu câţiva demnitari importanţi, printre care îmi amintesc de numele domnului Thomas Jansen în biroul preşedintelui Coposu, care întotdeauna ne-a ocrotit şi ne-a promovat pe plan internaţional. De fapt, primii ghizi ai noştri pe plan internaţional, cei care ne-au adus în circuitul familiei politice creştin-democrate europene şi internaţionale, au fost tocmai Corneliu Coposu şi Ioan Alexandru. Astăzi cele două nume sunt emblematice pentru mişcarea politică creştin-democrată din România, Corneliu Coposu având şi aura de martir al puşcăriilor comuniste, iar Ioan Alexandru fiind unul din cei mai importanţi poeţi creştini ai neamului românesc. Dumnezeu a hărăzit ca grupul nostru politic să aibă prilejul să îşi fructifice propria experienţă politică şi viziune asupra lumii prin comunicarea cu aceste două personalităţi de excepţie care ne-au încurajat şi ne-au îndrumat să îmbrăţişăm doctrina creştin -democrată pe care o mărturisim cu toată seriozitatea, cu toată răspunderea şi cu toată dedicaţia. - Au fost voci care au solicitat şi îmbrăţişarea altei doctrine, cum ar fi cea social-democrată sau liberală? - Nu. Opiniile, poate naive şi fireşti la acea vreme, erau că Frontul Popular din Moldova este ceva mai mult decât un partid. De fapt, ceea ce era atunci mişcare obştească sau expresia stradală a setei noastre de libertate, a căpătat consistenţă de partid politic în timp. Din 1988 până în 1992, această evoluţie a fost firească, iar dacă să ne amintim actuala denumire, pe care o considerăm definitivă a partidului nostru, a fost adoptată în 1999, la un congres ordinar al formaţiunii. Această distanţă de 7 ani a fost o perioadă de tranziţie de la Frontul Popular din Moldova la Partidul Popular Creştin Democrat. Era nevoie de adaptare, de obişnuire a opiniei publice şi a alegătorilor noştri cu noua titulatură, pentru că ideea de front era întotdeauna asociată cu partidul nostru şi renunţarea imediată la această titulatură ar fi putut cauza anumite prejudicii, ar fi putut să ne facă mai puţin vizibili şi mai greu de identificat pentru cetăţenii care se enumărau printre adepţii noştri. Iată de ce a fost nevoie de o perioadă destul de îndelungată, până ca s-a ajuns la titulatura de astăzi, Partidul Popular Creştin Democrat, doctrina fiind una adoptată definitiv atunci la Congresul al III-lea al partidului nostru de la 16 februarie 1992. - PPCD este cea mai longevivă formaţiune politică din Republica Moldova şi, totodată, singura formaţiune plasată pe segmentul creştin-democrat… - Eu cred că explicaţia acestei vitalităţi a formaţiunii noastre politice este extrem de simplă. Momentul în care a apărut partidul nostru, acum aproximativ 20 de ani, a fost unul foarte special. Grupul pe care l-am constituit şi felul în care am privit angajamentul moral de a schimba lumea, societatea, noi, tinerii de atunci, a rămas neschimbat până în prezent. Este o stare de veghe, o stare de angajament moral. Pot să spun cu această ocazie că PPCD este singura familie politică care a reinventat fericirea de a face politică. Iată că toată lumea care face parte din Partidul Popular Creştin Democrat înţelege că ideea de sacrificiu, ideea de dedicaţie, de servire a celuilalt, de angajament total şi fără rezerve pentru idealuri, pentru valori, pentru principii este linia de conduită firească pentru partidul nostru. Ar mai fi de remarcat câteva detalii identitare care ne singularizează. Partidul Popular Creştin Democrat este singurul partid care îşi are propriii martiri, oameni care au fost asasinaţi pentru convingerile lor politice. Dispariţia prin moarte violentă a unor prieteni de-ai noştri nu a fost doar o serie de tragedii pe care le-am trăit cu zguduire, ci a reprezentat, în egală măsură, şi nevoia de a ne închega şi mai puternic legământul de a servi aceleaşi idealuri pentru care s-au sacrificat prietenii noştri. - Cât de importantă este afilierea internaţională la Partidul Popular European? - Este vorba, în primul rând, despre o nevoie firească de solidarizare a oamenilor de pe continent şi din întreaga lume, care se raportează la aceleaşi valori, care au aceeaşi optică asupra vieţii, care au opţiuni programatice similare şi care înţeleg să utilizeze mijloacele politice pentru prosperarea societăţii, dar şi pentru perfecţionarea omului. Spre deosebire de toate celelalte curente politice mai importante din spaţiul european, cum ar fi social-democraţia, liberalismul, comunismul sau ecologismul, acestea cantonându-se în zona antropocentrismului ateu şi a evoluţionismului naiv, democraţia creştină este singura mişcare politică continentală şi internaţională care cunoaşte originea divină a omului şi care îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca pe fiul lui Dumnezeu, la care ne raportăm ca la un model perfect, din care derivă politicile unui partid angajat pentru binele comun. Au consemnat Virginia ROŞCA şi Dumitru MIŞIN, FLUX