“Mergi numai pe cãile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr’o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.”
Această ultimă lege a cuibului vine să le completeze pe cele anterioare, şi să adauge încă o virtute omului nou: onoarea. Dat fiind că piatra din capul unghiului pe care se zideşte noua ideologie conservatoare a Legiunii este omul nou, este şi firesc ca pe lîngă calităţi precum tăcerea, disciplina, munca, educaţia şi spiritul solidar, să fie adăugată şi onoarea.
Deşi în cursul existenţei sale, Legiunea a fost nevoită să îndure neîncetate umiliri şi prigoane, ea a ieşit învingătoare moral din fiecare. Şi aceasta în condiţiile în care raportul de forţe a fost inegal (fiind atacată de întreaga mass-media interbelică, de întreaga armată a lui Carol II, de întreg statul antonescian şi cu mare înverşunare de regimul comunist). Una dintre cauzele care a condiţionat invincibilitatea omului nou în aceste lupte a fost şi linia morală pe care a urmat-o. Iar în acest context, spiritul nobil şi onorabil cultivat prin cea de-a VI- lege a cuibului a jucat un rol esenţial.
Ca şi în cazul celorlate cinci legi, legea onoarei avea (şi are) ca scop ridicarea unui om nou, total diferit de prototipul omului occidentalizat de la acea vreme. În mai puţin de o sută de ani de parlametarism, viaţa publică a României a devenit un vis urît: lipsea aproape cu desăvîrşire spiritul demnităţii şi jertfei, dominînd în schimb laşitatea, mişelia şi o linie morală şubredă.
Dacă căutăm în istoria politicii române interbelice cazuri în care să domine onoarea şi demnitatea, le vom găsi cu greu. Ne amintim cu tristeţe de adoptarea Constituţiei anti-româneşti din anul 1923, de răzvrătirea lui A.C. Cuza contra întregii Ligi a Apărării Naţional-Creştine, de cedarea ruşinoasă a Basarbiei în 1940, de ajutorul militar acordat comuniştilor spanioli, etc. Situaţia era asemănătoare şi în raporturile sociale, unde domnea de la un timp individualismul şi perfidia (cultivate cu precădere după 1859). Societatea română interbelică degrada cu paşi rapizi, îndepărtîndu-se astfel de misiunea sa istorică. Încetul cu încetul, prin încurajarea spiritului oportunist şi lipsit de onoare în rîndul românilor de rînd se punea bazele unui etnonocid deloc întîmplător: modernizarea neamului românesc.
Desigur că ceva nou trebuia să apară. Aşa cum un organism reacţionează în faţa bolilor, şi îşi concentrază sistemul imunitar întru nimicirea acestora, tot aşa în România interbelică a avut loc o reacţiunea contra tendinţelor de distrugere a mentalităţii româneşti.
Onoarea era cultivată nemijlocit în cuiburi. Spiritul nobil cu care un român intra în rîndurile Legiunii era completat prin educaţia în cadrul cuibului. Apoi, nobleţea se călea în activităţi sociale: tabere de muncă, ajutoare voluntare. Fără îndoială, omul nou, şcolit în cadrul Legiunii se remarca prin calităţi şi virtuţi în faţa simplului “membru” al altor curente ideologice.
Iar dacă privim exemplul istoriei, un lucru îl constatăm cu uşurinţă: cultivarea spiritului nobil şi onorabil în sînul cuibului a oferit poporului român prototipul de om de care avea neavoie: respectuos, onorabil aristocratic şi devotat, capabil să reziste în faţa ispitelor lumii acesteia.
Nu numai că cei care au fost şcoliţi în duhul nobilului au avut de cîştigat de plan spiritual, căci şi restul oamenilor au văzut în ei un exemplu viu de trăire aristocratică şi nepătată de mişelie sau laşitate.
Peste veacuri, vor rămîne cuvintele Căpitanului:
“Priviţi-i drept în ochi pe toţi tiranii voştri. Înduraţi cu resemnare orice lovitură. Suportaţi orice chin. Căci jertfa noastră a tuturora, va fi temelia de fier, de trupuri frînte şi de suflete chinuite a Biruirii”.
Acum, la fel ca şi în perioada interbelică, societatea românească se află într-un stadiu avansat de degradare moral-spirituală. Pentru a rezista în faţa acestui pericol, fiind şi în stare de prigoană, nu avem de făcut decît un singur lucru: edificarea omului nou. Trebuie să începem de jos, de la fiecare suflet în parte, pentru a crea cel mai bun capital: omul cu calităţi şi virtuţi. În edificarea acestui om nou, cele şase legi ne sunt de o imediată necesitate.
Să nu ne întristăm, fiindcă noi nu trebuie să inventăm nimic, ci doar trebuie să urmăm calea pe care au mers înaintaşii noştri: o cale presărată de suferinţe şi lipsuri, dar împodobită cu demnitate, ecumenicitate şi onoare.
