“Veronica Micle” ediţia a XIV-a, 2010
Motto: Poezia
e singura dependență
de care nu m-aș debarasa
vreodată.
Lirica actuală
1. Este imposibil ca poezia să fie imposibilă. (Leo Butnaru)
Exaltat și înrobit în delirul fericirii ori sfîșiat de tristeți monumentale ce par să îl transforme într-o carie a timpului, poetul este, cu siguranță, forța inconfundabilă și desăvîrșită a Universului care excelează în reproducerea emotivității prin intermediul versului. Plexul de senzații și pulsațiile cuvintelor transcend într-un spațiu debarasat de lumea exterioară fiecare cititor care se implică în explorarea poeziei și eviscerarea gîndurilor concepute.
Evident că literatura s-a aflat în permanentă evoluție și particularitățile scrierii se disting de la o perioadă la alta într-un mod cît mai animat, astfel încît lirica actuală este tot mai sedusă de o completă descătușare în curentul postmodernismului și celelalte branșe care constituie un circuit poetic vast. Dacă clasicii scriau după anumite legi (conform unor specii), poeții contemporani, în special cei despre care mi-am propus a scrie - postmoderniștii – au drept principiu nelimitarea rațiunii, care, de fapt acționează în mod instictiv.
Prizonieră benevolă a versului alb care se fuzionează extraordinar cu degajarea extatică și artistismul în tropi, îmi voi scrie eseul implicînd, în mare parte, esențe convingătoare din volumele a patru poeți din noua generație : Iulian FRUNTAȘU – „Beata în marsupiu” (1996), George CHIRIAC – „Actor pe scena vieții” (2007), Aurelia BORZIN – „Pansamente” (2007), „Nesomn pentru demenţi” (2003), Gelu VLAȘIN – „Tratat la psihiatrie” (2006) și alții doi, care s-au impus în literatură de un timp mai îndelungat, respectiv acaparați de tendințele noi : Leo BUTNARU – „Din sens opus” (2008) și Arcadie SUCEVEANU – „Arca Dies” (2008). Fiecare din ei se manifestă printr-un ego în care verva naște de fiecare dată o rara avis ce epatează sufletul nostru la infiltrarea în text.
Douămiiștii cotidianului își întrețin propria individualitate grație particularităților și valențelor poeziei, pe care voi încerca să le demarc pe parcurs.
2. Contopirea explicitului cu implicitul în crearea poeziei
Studiul poeziei actuale ar putea fi scindat în două categorii: partea explicită și partea implicită a textului, care se deosebesc prin faptul că cea dintîi se referă concret la textul propriu-zis, materializat, iar cel din urmă constă în imersiunea dincolo de frază și elucidarea valorii afective.
Paul Valery susținea că „poezia e o artă a limbajului, anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică”, astfel încît cei care scriu valorifică amalgamul de cuvinte și chiar riscă în reformarea cuvîntului și atribuirea unor multiple sensuri prin atașarea unor subsidiare. Un exemplu destul de amplu în acest sens e poezia lui Iulian Fruntașu. În volumul cu care a debutat acesta în 1996 – „Beata în marsupiu”, vom constata o serie de remodelări, precum ar fi: „de diMINEață”; „răz(boi?)”; „istoria grOAZEI”; „învîrtindu-și degetele la tîmp(l)e”; „din paSARE”; „vORBește doar stiloul”; „la o al-/ a-titudine de 7777 de me-/ tr(e)i”. Din întreaga multitudine, cele care participă mai pronunțat și au o valoare imperioasă, am ales să citez: „ai să-l cuipi din stOMac pe fratele meu care voi fi eu”; „Ș(opt)ești(!) e deVRE(!)me” și „alerga femeia cu fața cri-/spa(r)tă și brusc/ tragîndu-și ochii/ ce se bălăbăneau pe jos privind/ îngroziți/ înapoi”. Basarabeanul își impune propriile mijloace, fiind extrem de original în afluxul verbalității și tînăra inventivitate îl separă complet de poeții clasici, la fel ca și pe Leo Butnaru, în al cărui volum vom putea sesiza: „un (s)critic”, „mai b(o)em”, „o(a)rele stadioanelor” și „(s)mulgi”. Toate aceste plăsmuiri se încadrează în licența poetică despre care Titu Maiorescu declara convins că e singura ce poate fi iertată.
Exalarea confirmată acum, ar putea fi demostrată în mii de rînduri și exemple, pentru că anume această noua promoție poetică a cutezat să se desprindă de valul precedent și să-și permită o expunere cu autonomie deplină.
3. De la banalitate la senzațional
Pornind de la banalitatea și rutina care tentează indivizii muritori, poeții racordează prin medierea lor imagini siderante și inedite, astfel încît, spre final, cititorul va conștientiza că bizarul și simplitatea devin focarul din care izbucnește lava poetică. Prin urmare, fiecare dintre cei selectați, capată în direcția aceasta un stil omogen al transcenderii de la ridicol la senzațional: „Ajung într-o altă lume/ răpus psihic de oboseală/ și încep să am ticuri./ Mă uit la cer și observ că va veni ploaia./ Sper să nu ruginesc prea mult” (George Chiriac), cum se întîmplă, de altfel și în poezia lui Gelu Vlașin în care pentru început pare să plictisească: „sunt/ fără domiciliu/ stabil” , apoi continuă impozant: „sunt/ fară domiciliu/ pe scări/ infernale/ de timp (...) şi/ mã încãlzesc/ limbile/ ascuţite/ ale/ cuvintelor/ tale”, retrăind spasmodic veșnicul fugit irreparabile tempus, sau versurile Aureliei Borzin : „ne întâlneam foarte ciudat/ urcam în transporturi diferite/ în gând îl urmăream/ cum ajunge în faţa casei”, deplasîndu-se pregnant în ideea pătrunderii într-un spațiu „cu tristeţea apropiată/ care ne deschidea/ sângele”. Considerat a fi drept un poet al texistenței, Leo Butnaru stupefiază prin reglementarea banalului, știind cum să-l alinte pînă cînd acesta se transfigurează într-o simplă, dar fascinată imagine a realității, de exemplu în poemul „Dumnezeu nu a murit” : „bine-/ înțeles/ eu/ încă nu eram născut/ (pe 25 august 1900)/ cînd Nietzsche muri/ între/mine/ și/ DUMNEZEU”.
Dinamica cu care banalul urcă la proporțiile spledorii este absolut remarcabilă, iar ideatismul poetic devine absorbant de spirite mundane care încearcă seva cuvintelor.
4. Versul eminescian și versul actual
Revenind la opera marelui Eminescu în raport cu lirica actuală vom stabili o diferență flagrantă ca gir al justificării în favoarea deosebirii dintre generații. Dacă romanticul poet în „O, rămîi” scria: „îngâni cu glas domol” , Iulian Fruntașu în „Cel mai lasciv poem” demonstrează un limbaj extravagant de artistic aplicînd ca figură de stil comparația: „vocea ta/ ca un șarpe domol se încolăcește în jurul tulpinei umflate și pline/ de sevă”. În același timp, controversat ideii lui Eminescu că poezia e „trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”, Arcadie Suceveanu, ca edificiu întruchipat al metaforei avîntat pe o culme departe de ordinar, se confesează într-o ars poetică: „Ah, poezie, târfa de lux ce-ai dormit/ cu Baudelaire în pat de absint și/ te-ai tăvălit cu Apollinaire pe sub podul/ Mirabeau și/ te-ai ținut de șaua lui Petofi în războaie și/ te-ai iubit în blocul din Piața Amzei cu Nichita/ Stănescu”. În scopul tacit al aceleași recunoașteri de autenticitate, George Chiriac reflectă adevărul fundamental al lumii, postulat de Eminescu printr-o enumerație: „Vremea trece, vreme vine”, realitatea timpului în dimesiunile metafizice ale tînărului nostru figurînd astfel: „Secundele bolnave/ de insomnie/ curg/ într-un timp răstignit”.
Divergențele curentelor literare pe care am încercat să le indic comparativ pot fi continuate neîntrerupt, pentru că anume aici persistă o ruptură fundamentală între prezent și trecut, între primatul sentimentului asupra rațiunii și transformarea limbajului în ceva irațional, ilogic, lipsit de coerență, dar încîntător prin calitatea ornantă a procedeelor stilistice.
5. Proliferarea falselor euri
De cele mai multe ori, opera nu este propriu-zis o manifestare a eului creator, ci o voce abstractă a persoanei implicate în arta scrisului. Unii vor putea să renege nota, susținînd că textele utilizează persoana I, însă, de fapt, eul liric relevat este un eu fals care încearcă să reproducă trăirile ființei vii într-o alură cît mai personală, idealizată și amplificată spre tensionare sau euforie, în dependență de aspirațiile poetului. Prin urmare, doar într-un singur volum, aparținînd unui autor, eurile vor manifesta stări și ipostaze adverse una celeilalte.
Încercînd să creez o evidență numerică a trei dintre volume, faptul deja știut, mi s-a reprobat facil. În poezia lui George Chiriac, eul depistat prin intermediul pronumelor (mă, îi, aș, am, o să...) și al verbelor (simt, asigur, ajung, văd, visez, zbor, vreau, sunt...) are o valoare de 81 din cele 121 creații, la fel de evidentă ca și în lucrările lui Iulian Fruntașu : 27 din 34, însă mai puțin la Suceveanu: 19 din 31. Fenomenul s-ar putea explica prin amprentele stilului de poezie fixă, căruia i-a fost fidel ani de-a rîndul, născut fiind în 1952. Prin tranziția acestuia la postmodernism se demonstrează influența colosală asupra scrierii contemporane și autoritatea pe care o deține noul curent, repurtată datorită spiritului anarhic, hibridizării, ștergerii granițelor dintre genuri și evitarea speciilor literare.
Ca un raport colectiv, exteriorizarea propriilor sentimente și a unor detalii din viața particulară în versuri, provoacă apariția unei noi trăsături: biografismul și tendința privirii asupra poeziei ca asupra unui jurnal. În general, poezia e însăși lăcașul de regăsire a propriei vieți, însă acum, toate acestea ajung să fie tratate în mod nemijlocit.
Părînd a fi o stare decupată din jurnalul intim în care își depozitează tristețea, Aurelia Borzin prinde o senzație febrilă „între acești pereți” : „ca-ntr-un geamantan/ îmi ticsesc mâinile/ în gură/ cât mai multe să/ încapă/ şi mi le trag/ ca pe-o funie groasă de sare/ în lungul gâtului/ până-n burtă/ la/ contabilizarea maţelor”, iar Gelu Vlașin readuce o scenă obscură, contaminată de senzualitate în „ogoh I”: „mintea mea/ rupându-ţi camaşa/ în care tu/ ţi-ai imbrăcat/ gândul/ negru/ ca o pată/ de sânge/ întinsă/ pe caldarâmul/ morţilor”. La George Chiriac, confidențialitatea se reduce la poezie – zona metafizică în care își divulgă intențiile: „îmi pun în minte/ să leg îngeri de copaci/ pentru a nu uita drumul”.
Așadar, biografismul și proliferarea falselor euri rezidă ca unul din principiile liricii care se extinde accelerat în lumea literaturii.
6. Dezordinea gramaticală și fragmentarea
Probabil că analizînd din perspectiva unui filolog riguros în privința normelor gramaticale, poezia actuală s-ar dovedi a fi agramată la nivel mediu, pentru că se mai păstrează doar ortografia cuvintelor. Cît despre semnele de punctuație, acestea par să-și fi consumat valoarea.
Explozia tinerilor împătimiți de scris inițiază, așa zisa, poezie fără prejudecăți, în care nimic nu poate fi imposibil. Libertatea e maximalizată și astfel începe în mod strict participarea receptorului la construirea textului. În consecință, metodele de interpretare apar într-un număr mai mare ca de obicei, pentru că, evident, absența unei virgule, va propune o groază de confuzii. Cititorul va fi impulsionat spre pătrunderea în acuitatea sensului și căutarea malului absolut.
Un ideal model al acestui parametru specific cutezătorilor este Gelu Vlașin, în volumele căruia nu vom surprinde niciun semn de punctuație. Contrar lui însă, din același motiv pe care l-am menționat mai sus, Arcadie Suceveanu a fost și e devotat normelor gramaticale. În felul acesta, „Poem în acte”, „pe părul meu mă caţăr” și „PEtreCUTE” ale Aureliei Borzin vin să desfășoare ideea evacuării din limitele normalității. Extinzînd seria, voi aminti de „Furnicile Ierusalimului”, „În serile cînd plouă șopîrla de lumină veghează după ușă” și „Poemul urechii”, toate semnate de Iulian Fruntașu.
Din aceeași colecție subversivă care produce pe alocuri și indignări, fragmentarea ca modalitate de structurare ontologică are drept fundament primatul detaliului, non-liniaritatea, omotetia internă, dimesiunea fractală și primatul contemplației. Așadar, fiecare vers este implicat în dilatarea sensului, asemeni unui rol teatral, ce are totuși imanență aparte în piesa jucată. Poeziile pot fi văzute sub aspectul unui puzzle de fragmente inovate prompt, pe măsură ce detaliul provoacă altul la fel de complex. Toată această fire nonșalantă a poeticului este adeverința unei conștințe ciclopice care pretinde la amănunțire cu scopul aprofundării în particula abstractă a gîndirii.
În cazul Aureliei Borzin „sau sensibilitatea într-o apocalipsă tărăgănată”, cum spunea doamna Eugenia Bulat, detalierea este o latură substanțială care epatează prin minusculul devenit impunător ca și în poemul „PEtreCUTE”: „să fi fost anul o mie patru sute optzeci şi ceva/ când marcu a spintecat cu urletul lui burta foii în care-l îngropasem în ajun (...) şi eram la fel de neputincioasă ca la trei ani în faţa mamei/ care-mi băga cu sila pe gât bucăţi de slănină cu pâine să cresc mare/ după ce-mi astupă urechile nările fălcile cu ţărână/ mi-a prins degetele mâinii drepte între foaie şi talpa bocancului/ răsucind-o de câteva ori după acele ceasornicului/ să nu-mi mai iasă prin aceste extremităţi gândurile în afară”. Detaliul ar apărea aici ca efect al comparației pe care atîrnă reflecțiile cugetului și spectrul imaginar al versurilor.
Un moment esențial ar fi și prezența ingabamentului. Temeiul constă în faptul că ideea poetică este continuată și în următorul vers, fără a marca aceasta printr-o pauză, ci numai prin începerea versului cu literă mică. În felul acesta, procedeul de versificație se descinde din modernism: „Tristeţea renunţării Dum-/ nezeu o încerca molatic./ Şi lumea toată o făcu,/ sieşi străin, c-un gest tomnatic” (Lucian Blaga) în postmodernism: „n-o să știi cum/ te/ macină viermii/ sărutului” (Gelu Vlașin).
7. Competența artistică modelatorie a limbajului
Faptul că se tinde la consternarea lumii ia amploare în lumea literară și mișcă tot mai mult criticii. Într-adevăr, imaginile elaborate cu rafinament și simțire empirică introduc cititorul într-o lume în care fantezia evadează de sub orice restricție. Figurile de stil implicate în conceperea versului pendulează între a fi ciudat și a fi excepțional, pentru că, pornind de la nimic, postmoderniștii creează din poezie un drog adevărat al fascinației.
Fiind complet acaparată de opera somptuoasă a lui Arcadie Suceveanu, nu voi ezita în a-l numi un geniu al limbajului stilistic, aducînd drept argument aprecierea lui Tudor Palladi: „La Arcadie Suceveanu fiecare poem adevărat e un edificiu al metaforei, al stilului înalt, condeierul imprimîndu-i cu generozitatea și ironia dulce (dragonică) tot elanul ritmului interior și toată splendoarea eufonică dinspre fastul imaginii, armonizîndu-le și totodată atemporalizîndu-le”. Ilustrațiile originale zugrăvite în juxtapunerea unor cuvinte simple coboară la rădăcina simțului și provoacă în mine un caleidoscop frapant. El știe cum să manevreaze atît epitetul, cît și metafora, comparația sau personificarea: „oglinda se bîlbîie”; „oricît ai lustrui/ ouăle de diamant ale poeziei/ nu-l vei putea extrage pe Dumnezeu”; „suflam în șinele de tramvai”; „filmul mut/ al înserărilor”; „șobolanul metafizic”; „poezia are iarăși venele retezate”; „vulcan împăiat”; „beau sfărșit de lume”; „strada se zbate ca o venă deschisă”; „frig neorealist se insinuează/ pe ziduri”. S-ar părea că sunt doi termeni la mare distanță între o legătură intimă : frigul este o stare atmosferică ce se caracterizează prin temperatură joasă a aerului, iar neorealistul se referă la curentul filozofic contemporan care identifică conștiința cu existența, redusă la un complex de senzații independente, însă relația pe care o fabrică poetul într-un atelier al delirului îi scoate la iveală vituozitatea.
Tînărul poet George Chiriac se individualizează și el prin abdicarea sensului denotativ al cuvintelor, plasînd în prim-plan valența conotativă: „timpul învelit în somn/mușcă secundele ce bîntuie prin stihuri”; „clipa de marmură”; „negru țipăt prin carne”; „asfalturi pigmentate-n culori otrăvite”; „gem pentru decojirea stelelor bolnave de utopie”; „punctul culminant din tăcerea infinitului”; „țărîna cîntă la pian ceva”; „razele violete de lună latră în canoane”. Prin convertirea în metafizic, poemele sale sunt garanția excelentă a unui poet în evoluție.
În prefața volumului de debut a lui Iulian Fruntașu, Alexandru Mușina scrie că „poezia lui poate șoca prin „violența” limbajului și a imaginilor, dar acestea nu sunt rodul unui teribilism (post)adolescentin”. Imaginile, pe alocuri, chiar șochează. Poetul își păstrează un stil deprimat, aplicînd o strategie a comparației foarte aspră: „dragostea este o tîrfă bătrînă care abia mai respiră”; „sîngele în albul dreptunghiular/ e ca petele de cerneală în caietul meu din clasa întîi”; „ochii ei ca pastilele de relaniu”; „inima mea este o pisică neagră ce te urmărește în fiecare seară/ zbătîndu-se în perimetrul cartierului ca într-o strîmtă/ cutie toracică”.
Concludent, realizăm că forța adevărată a poemelor constă în competența modelatorie a limbajului în raport cu gîndurile teleportate în viziunea cititorului. Dacă poetul își antrenează rațiunea în escaladarea stilisticii și riscă să experimenteze absolutul din new wave, atunci cu siguranță evaluarea artei sale va bucura la final printr-un grad superior.
8. Explorînd rutina, el naște o filosofie nouă.
Incomparabil - exact așa e Leo Butnaru.
Meditînd, ca nimeni altul, asupra ființării umane, el ne magnetizează prin adevărurile fundamentale reproduse într-o manieră atît de extraordinară. Sunt confuză în a selecta calificativele potrivite pentru a-l descrie, pentru că după fiecare poem citit, rămîn la fel de siderată de expunerea realității imediate. Două dintre cele mai semnificative mici poezii în care poetul retrăiește convulsiv esența timpului ar fi „Se cade”: „genial:/ primul ceasornicar/ dintr-odată și-a dat seama că/ acele ceasornicului se cade/ să fie negre/ negre totuși//eu să vezi/ am înțeles abia azi de ce/ acele ceasornicului nu pot avea/ o altă culoare/ atît de veridică/ decît cea neagră” și poemul „Kuan I”: „multe se pot întîmpla/ o dată pe an/ sau o dată pe secol/ și numai omul se poate întîmpla o dată pe lume/ (adică – o dată pe veșnicie)/ pentru că mereu orizontul e o dispariție/ pe cale de dispariție”. Plasînd în literatura basarabeană veritabile revelații ale existenței, Leo Butnaru aduce o alternanță de banal și fundamental ostracizînd limbajul emfatic.
9. Concluzie
Recunosc, cînd am citit într-un articol că „cei mai derutați și lipsiți de repere sunt tinerii, pentru că au la dispoziție toate condițiile ca să-și dea viața peste cap, iar vremurile acestea posmoderne sunt vremuri în care amoralitatea este singura morală cunoscută” m-am simțit foarte revoltată. Există totuși poezie adevărată și în acest sens, într-unul din interviuri, Mircea Cărtărescu a replicat: “Nu scriu pentru toată lumea. Nu ţin să plac tuturor. Literatura e diversă, gusturile sunt diverse.”.
Admir naturalețea și dementele stări care survin drept impuls în etalarea grațioasă a trăirilor proprii. Actuala generație poetică nu se pierde în van, ci contribuie în extinderea Parnasului prin noile specii ticluite sau angajate, cum ar fi aclimatizarea la haiku sau tanka. Dimesiunile poeziei evadează din concret și pătrund în metafizic, renunțînd la ordinar în timpul metamorfozei de la frontieră.
Acum, căzută euforic în intimitatea versului, o voce lăuntrică îmi aleargă la trap prin vene și strigă cu toată capacitatea inimii :
poezia
e singura dependență
de care nu m-aș debarasa
vreodată!
