Interviu cu poetul Iulian Filip, fost şef al Direcţiei cultură în cadrul municipiului Chişinău - Îţi aminteşti ce pre­co­niza Platon: ostracizarea poeţilor, izgonirea lor din cetate. Spune-mi, te rog: dacă Iulian Filip trăia pe vremea filozofului, ar fi izbutit oare acesta să-l excomunice din urbe? Iu­lian Filip fiind, se ştie, ti­pul sociabil, scăldat în efervescenţa mulţimii, un „rampanizant”, cu terme­nul acad. Mihai Cimpoi…- Cam în aceleaşi tim­puri, Platon încerca să pro­moveze – ca şi Confucius – nişte principii filozofice în administrare. Au fost trei încercări ale lui Platon ca să influenţeze o administrare. Limbajele filozofilor, poeţilor şi ale birocraţilor par incom­patibile şi cazul lui Iulian Fi­lip e atît de excepţional, încît el trebuie „muls” din plin. Pen­tru că, literalmente, m-am dus în birocraţie împins de două curiozităţi: să văd dacă pot promova, cu argu­mentele poetului, oportuni­ta­tea unui proiect – testat deja şi acceptat pentru copii din America, Japonia, Fran­ţa [este vorba de bine cu­nos­cutul Satul trei iezi]. Şi a doua (şi asta am declarat-o): dacă se strică un poet, ni­merind în această maşină­rie care se cheamă  birocraţie. În ce măsură un poet nime­rit în roţile astea dinţate ale unor programe foarte con­cre­te şi foarte dure îşi pierde axialitatea, imaginea şi cele­lal­te lucruri? Deci, am fost un cobai benevol expus ex­pe­rienţelor acestea, care abia acuma, post-factum, pot să le calific riscante. Ris-can-te! Pentru poet. - Întregul parcurs al du­mi­tale, de pînă acum, con­trazice oarecum imaginea, bine clişeizată, modelul ăs­ta, poate puţin, puţin cam, să zic, kitsch al mo­du­lui în care ne repre­zen­tăm noi poetul. Acesta es­te, totuşi, un tip agora­fob, nu? Tu, iacătă, te-ai aflat mereu în miezul unor evenimente, ai moderat emisiuni, ai avut în perma­nen­ţă relaţii cu publicul, ai stat în epicentru, cu spo­tu­rile de lumină pe trup… Cum îţi explici această idiosincrazie? Sau, dacă vrei, ciudăţenia existenţei tale? Pentru că – să repet un lucru evident – tu eşti poet şi poezia se face, du­pă cît ştim, în singurătate, este o suferinţă persona­lă, o chestiune a solitu­di­nii. Deci, cum ţi-a îngăduit ţie poetul să fii funcţionar public?… - Mie mi-a plăcut citatul pe care l-a folosit Nicolae Du­mitrescu de la Axioma, Ploieşti, vorbind de volumul meu de publicistică, apărut la Tîrgovişte: „Cînd pe morţi îi strîng pantofii, cum e mer­sul celor vii?” A selectat anu­me răspunsul la această în­trebare, care este şi între­ba­rea ta, în fond. Deci, o falsă modestie, vorbeam de falsa modestie şi mi-l luam de reper şi de ajutor pe Ju­les Renard, care vorbea de modestie – care de cele mai dese ori e o falsă modestie – şi evitarea de către poeţi a prim-planului, scenei des­chi­se, a agorei, în ultimă in­s­tanţă. Adică de un moment cînd nu se face claritate în acest raport, a statutului de poet şi, uneori, falsa modes­tie a poetului. Poetul e per­soa­nă publică. - Chiar aşa, abrupt?! - Da, e persoană publică. El e lansatorul unui limbaj interactiv. - Poezia, limbaj interac­tiv?! Devine tot mai intere­sant… - Interactiv, absolut! - Eu credeam că este, în primul rînd şi în chip ex­clusiv, un limbaj sibili­nic! - Ia un al treilea plan, da­că te supără în prim-plan. La momentul declanşării spon­tane a acestui miracol frumos, creator sigur că des­­tinatarul rămîne hăt în­colo. Vreau să spun că printre re­sorturile acestui meca­nism e anume această interactivi­tate. Dar vreau să revin la raportul pe care mi l-ai fixat în întrebare. La mo­mentul cînd îţi asumi aceas­tă cru­ce, într-o administraţie pub­li­că locală, clarificarea aces­- tor categorii se urgen­tea­ză şi atunci Jules Renard pe mine m-a ajutat în raport cu aceste categorii de mo­des­tie, nemodestie, prim-plan, avanscenă ş.c.l. Deci, nu am avut un precedent în admi­nis­traţie, m-am dus pe intui­ţie. Apropo, intuiţia era a po­- etului, dar şi a peda­go­gu­lui. Pedagogia nu-mi vine nu­mai de la diploma de la „Alecu Russo” al nostru; pen­tru că aşa e în docu­men­tul meu: eu sînt peda­gog. Dar s-a vădit că cea mai mare satisfacţie eu o am din aceste lecţii, fie că ele sînt televizate, cu au­di­­to­riu imens, sau întîlnirile acestea care sînt foarte di­fe­rite, sau fie ca e cu Piaţa Ma­rii Adunări Naţionale, săr­bătorile pe care le-am avut şi unde operam cu mii de oameni. Şi atunci trebuie să iei în calcul rezonanţa aceasta, conştient perma­nent că e în pericol imagi­nea poetului care… vorba ta, cu clişeul. Deci e o fragi­li­tate care e  bine ca să fim cam pe aproape de turnul acela de fildeş, mai ferit de uzura asta cotidiană. - Poet, pedagog… Adi­că poetul este, trebuie să fie, încep să bănuiesc, în concepţia ta, şi puţin das­căl, nu? Un formator de opinie, un mentor de naţi­u­ne, dacă vrei. O figură eliadescă, altfel spus. - Da, e cazul concret al lui Iulian Filip, pe care tre­buie să-l accepţi aşa. Pentru că sînt foarte curios şi um­blu la toate posibilităţile de manifestare. Adică să văd ce mi s-a întîmplat în mine. Întrucît nu eu am pus maşi­nă­ria asta care se cheamă acum Iulian Filip, convenţio­nal. Ceea ce s-a întîmplat, din două genealogii: vine pe linia mamei, vine pe linia ta­tei. Pe linia tatei vine şi stră­bu­nelul… Fîntînarii vin! Adi­că, mă rog, o biografie extraordinar de frumoasă. Între fîntînari este acest străbunel al meu, Costache Filip, care a trăit o sută cinci ani şi care era un cărturar. Adică eu, student, eu mă temeam de roentgenul lui, de ochii lui, care mă luau la cătare şi mă trimiteau sub icoană, acolo, unde era car­tea deschisă, ce carte, nu mai ştiu, o carte între cărţile religioase. Zice: tu, pricepi scrisul ăsta, buchiile estea? Era vechiul slavon, scrisul vechi slavon. Zic, da. Ian dă cinci foi mai în urmă, ia ci­teşte. Citeam în glas şi mă lua uite-aşa la cătare: ai în­ţe­les ce ai citit? Şi eu mă te­meam de judecata lui. - Ca să ne lămurim ap­ro­po de turnul de fildeş: metafora claustrării, a în­chiderii în sine a creato­ru­lui, a atitudinii sale on­to­lo­- gice, de fapt. Păi, trebuie acesta să-l părăsească ori ba? Mă refer la contactul său cu publicul – zilnic, se pare, în cazul tău. Adică unii ar găsi infamant mer­sul în popor, pe cînd Iuli­an Filip nu-l consideră ca atare; dimpotrivă, îl prac­ti­că, am impresia, cu vo­lup­tate… - Aceste calităţi supli­men­tare la cele ale poetului. Adi­că a dialogului spontan, a nevoii de dialog, a des­chi­de­rilor, mă rog, le zici peda­gogice sau de tribun sau de altceva, deci sînt supli­men­tare la cele ale creatorului. Şi asta e creaţie, dar de altă natură. Colaborează cu cele ale poetului. Dar foarte pu­ţini poeţi pot ca să facă ima­ginea breslei într-un audi­­to­- riu. Adică au nevoie perma­nent de un context. Poetul apare cu un taraf, cu actori care îi citesc poeziile. Care îl salvează, în fond, pentru că nu are deschiderea pub­li­că, nu are deschiderea tri­bunului. Sau actorului, sau pedagogului. Deci, îs trei fun­cţii foarte diferite. În ca­zul lui Iulian Filip, mă rog, s-a întîmplat ceea ce s-a în­tîm­plat şi eu pot menţine un dialog cu cei mai mici, cu cei mai mari. Nu obosesc de­loc. Am revelaţii. În orişice dialog de felul ăsta am re­velaţii şi lucrurile acestea mă susţin şi mă feresc de uzură, de cotidian. - Şi atunci, unde se află identitatea genuină a lui Iulian Filip, în special? Pe traseul ăsta dintre masa de scris şi public? Unde-l găsim? Unde este aucto­re­le sui-generis?… - Asta-i treaba ta să-l gă­seşti… - Pardon, e treaba cri­ti­cii!… Şi poate, mai cu sea­mă, tot a domnului acad. Cimpoi, care a scris ex­trem de pertinent despre întreaga generaţie a şap­tezeciştilor basarabeni. - Nu e un scop în sine să încurc urmele. Dar Cimpoi, care a scris cam despre toa­te cărţile mele, a trecut foar­te aproape de mine cînd a remarcat schimbarea frec­ventă de registre. Pe timpul Seminţele mărului oprit şi de acolo încoace a început să mă prindă la limbajul meu. Adică a subliniat ludicul, schim­barea de registre şi a încercat să prindă şi schim­ba­rea de tonalităţi şi de mo­tive – într-o relaţie mai co­­­respondentă cu felul meu de a fi. Şi la momentul cînd am editat acel registru – Trei­zeci de ani editoriali – chiar s-a jucat, clipele stră­lu­minătoare sau cum le zice el acelor momente, în ace­laşi limbaj al lui Iulian Filip s-a jucat şi Cimpoi – vorbind despre Filip! Nu ştiu, chiar nu mi-am pus problema cup­­­rinderii identitare a lui Iulian Filip. Eu sînt curios chiar ce mi se întîmplă. Doar n-am vrut să fac liniile astea grafice. Atît cît scriam şi, pî­nă îţi vine cuvîntul, nu ce ex­primă adevărul, da’ ce se lea­gă cu celălalt cuvînt, mî­na se joacă. Şi atunci cînd liniile din jurul cuvintelor au început să aibă o stilistică, devii atent că ceva se leagă. - Dacă aş spune acum că, cu cît mai mult face Iulian Filip băi de mulţime, cu cît mai mult iese sub lumina reflectoarelor, cu cît mai multe spoturi are fixate pe epiderma lui, ca să zic aşa; sau, mă rog, pe sacoul ăsta; nu crezi că cu atît mai solitar şi mai enigmatic devine el? - Ha, ce frumos!… Solitu­di­nea şi carapacea care oc­roteşte această solitudine şi care e o carapace comu­ni­cantă, în mai multe prog­ra­me, proiecte şi limbaje e un alt motiv, pe care e trea­ba ta cum îl tratezi. Am pat­ru rîn­duri dintr-o poezie – Lup so­li­tar – care sună aşa: „Sin­gur, singur, singurel, / Uneori nop­ţile-s grele. / Eu n-am cui să fie fidel, / Doar singurătăţii mele”… Nu cre­deam, pînă acu’ vreo şapte ani, că ajung să răscolesc nişte dimensi­uni care, cum să spun, la în­ceput erau crîncene, numai crîncene şi numai amare, pe urmă au început să plo­dească. Şi atunci categoriile astea de care vorbeşti tu mi-au de­ve­nit mai clare. Am şi vorbit în Fir întins, acest vo­lum de proză, unde această cate­go­rie este singurătatea şi un­­de încerci s-o mai dilu­ezi. Cu ce mai încerci s-o di­lu­­ezi. Şi ce şanse are să reu­şeşti…