Un lucru trebuie să-l constatăm: de la un timp încoace, noi nu ne mai cunoaştem ţara. Aceasta se referă atît la cunoaşterea ei istorică (trecut, valori, principii) cît şi la cunoaşterea ei fizică, geografică.

Majoritatea celor ce locuiesc în Moldova pun, într-o măsură mai mică sau mai mare, accentul pe iubirea de ţară. Acest sentiment se manifestă diferit de la individ la individ: unul îşi iubeşte ţara fiindcă aici a făcut primii paşi, altul pentru că aici e bine, un altul fiindcă avem toamne îmbelşugate, altul – fiindcă pe acest pămînt au trăit sute de generaţii de strămoşi.

Dar, ce rost are iubirea unui obiect/fiinţă, dacă nu-l cunoşti îndeajuns? Aşa este şi în cazul pămîntului nostru strămoşesc. Îl iubim, mai mult sau mai puţin, dar nu-l cunoaştem. Iar acest lucru are loc chiar în epoca modernizării şi tehnologizării, cînd deplasarea a devenit atît de uşoară.

Cîndva, oamenii cunoşteau la perfecţie fiecare uliţă a satului lor, fiecare ogor de pămînt, pe fiecare consătean. Cunoştea satele vecine, precum şi destinaţia fiecăruia dintre drumurile ce duceau în cele patru zări. Şi atunci, deplasarea avea loc doar pe jos, sau cu calul, neexistînd rutiere sau autobuse.

Astăzi, noi nu cunoaştem decît cîteva destinaţii: instituţia de învăţămînt, discoteca, supermarketul în care ne facem datoria de consumatori, banca de la care luăm credite şi cabinetul de vot – acolo unde votăm ceea ce a fost decis deja de alţii. În rest nu ştim nimic mai mult – nu ne cunoaştem vecinul de bloc, nu ne cunoaştem satul vecin, chiar nici localitatea noastră nu o cunoaştem. Iar dacăse deconectează şi telefonul mobil, suntem pierduţi în mijlocul “civilizaţiei”.

Întragă noastră cunoaştere a ţării se rezumă la ceea ce ne oferă sistemul. Acest sistem are nevoie de noi doar în calitate de braţe de muncă ieftine şi consumatori fideli. De aici reiese închiderea noastră în acest circuit apăsător: acasă-troilebus-serviciu-magazin-acasă, şi iarăşi acasă-troilebus…

Omul dependent de acest sistem, nu va ajunge niciodată la cunoaşterea adevărată a acestui pămînt. El va fi mereu ocupat de rutina acestei vieţi, iar în rarele concedii de care va avea parte, va pleca să viziteze alte locuri: Crimeea, Egipt, Paris sau Mediterana. Acest om, cu toate că va trîmbiţa că îşi iubeşte patria, nu va ajunge la deplinătatea acestei iubiri, fiindcă nu îşi cunoaşte îndeajuns plaiul său natal.

Alternativa, omul nou, este altul. Pe lîngă activitatea zilnică, el îşi rezervă ceva timp şi pentru descoperirea acestei ţări. În locul vizitării unui teatru postmodernist, el face o excursie în codri. În locul hoinăririi printre rafturile supermarketului, el alege o vizită în satul de baştină al părinţilor săi. Acest om nou va fi în stare să renunţe la confortul plajei în schimbul unei excursii turistice în locurile mai puţin cunoscute ale ţării noastre.

Dacă dorim să facem o schimbare în societate, trebuie să îndemnăm oamenii să-şi cunoască mai bine ţara. Desigur că doar cunoaşterea fizică a ţării nu este de ajuns, dara acest lucru va avea o mulţime de efecte benefice:

- se va limita înfluenţa lumii raţionaliste şi seci a sistemului, oferind omului de rînd şansa de a-şi descoperi ţara.

- sentimentul iubirii de ţară se va intesifica, ca urmare a impactului cunoaşterii acestor locuri frumoase.

- va fi posibilă reaprinderea conştiiţei trans-generaţionale, care ne lipseşte atît de mult azi.

-pentru unii, aceasta va fi un impuls pentru conştientizarea rostului acestui popor, căruia i-a fost hăzărit anume acest pămînt.

 

Avem o ţară mică, dar frumoasă. Este pămîntul pe care au trăit străbunii noştri. Pe acelaşi pămînt mai trăim şi noi. Şi tot pe el vor trăi urmaşii noştri.  Meleagurile noastre fac parte din patrimoniul naţional şi este de datoria noastră să le cunoaştem. Iar acest lucru poate avea loc simplu: mai “tăiem” din internet, baruri, mall-uri şi teatre portmoderniste, pentru că să descoperim încetul cu încetul codrii, rîuleţele, dealurile încovoiate şi satele încărcate de vreme.