Mîine e 25...Azi a fost o zi cu multe dezamăgiri dar şi cu multe rîsete nebune. Alde "citeşte cărţi noaptea" :D
lol mai pe scurt.Ei şi am intrat în casă şi am trîntit ca de obicei geanta ş m-am trîntit pe covor. Tîlîlîlî. Tîlîlîlîlî. Tîlîlîlîlî.-Alo?-FA IEŞ AFARĂ?Şi am ieşit. Şi am venit acasă pe la vro 7 şi m-am trîntit pe pat. Şi amuia fac la fizică.
Şi am văzut deja a treia oară în parcul de lîngă casa mea un bărbat cu fetiţa lui. O învăţa să meargă pe bicicletă. Avea o bicicletă mică roşie,nu avea mai mult de 8 anişori. Avea un tată impunător,îl văd dimineaţa mereu la costum,acum însă era în blugi,pulover şi ghete. Şi fugea din urma bicicletei cu un zîmbet larg pe faţă.-Tată,tată,da eu dam un kilometru am mers veeeeziii???-Ei,care kilometru,n-ai niş doi metri...Ruşiiiineeeee
-Tata nu mă-nerva,dacă te prind ap nuş şi-ţ fac
- Ap tu întîi prinde-mă!Şi alerga tot parcul,şi fetiţa lui pe bicicletă. Şi eu doar priveam şi zîmbeam,pentru că era frumos dar şi trist.
Mi-am dat seama deodată că tatăl meu nu m-a învăţat niciodată să merg pe bicicletă (nici pînă în ziua de azi nu pot),niciodată nu m-a hrănit cu liguriţa cînd eram mică,nu mi-a citit poveşti să adorm,în schimb mama îmi citea multe şi avema o fantezie bolnavă,mereu alcătuiam noi şi noi lucruri şi imaginaţia mea întrecere limitele,cum am mai spus,de ex.,eu credeam că cerul e podeaua raiului şi stelele sunt găuri în podea pe unde se vede lumina din rai,şi mă încordam să văd măcar ceva ceva prin găurele.
Şi mi-am dat deci seama că tatăl meu nu mi-a fost aproape mai niciodată. Şi aş fi vrut atît de tare să-mi fie. Să mă vadă crescînd,să mă certe cînd vin tîrziu acasă,să mă strîngă la piept cînd îi povestesc care băiat îmi place şi nici nu se uită la mine,să mă asculte cînd recit poezia...să-mi fie alături şi să mă iubească.
Ce zici,poate mai ai timp?