Pan Halippa (1883-1979) publicist şi om politic român basarabean

AMINTIRI

1.I.1973

M-am născut în 1883, la 1 august, deci, peste 8 luni, împlinesc 90 de ani şi-mi pare bine că mai sunt chemat să particip la viaţa obştească a ţării.

M-am născut în satul Cubolta din judeţul Sorocii. Satul este aşezat pe ambele maluri ale râuşorului Cubolta, un afluent al Răutului, care se varsă în Nistru. Satul este pomenit cu seliştea lui de prin secolul XVII, lângă podul Dobrii, pe drumul mare dintre Soroca şi Iaşi, şi oamenii sufereau mult din cauza cazacilor, care băteau acest drum. Ca să scape de necazurile acestor năvălitori, satul s-a mutat şi s-a dezvoltat mai sus, pe cursul râuşorului Cubolta şi, pe vremea copilăriei mele, avea un iaz mare, cu opust şi moară de măcinat, care lucra şi zi şi noapte pentru satele de primprejur.

Tatăl meu, Nicolae Halippa, a fost dascăl de biserică în sat. Învăţase carte şi psaltichia în Mănăstirea Frumoasa din judeţul Orheiului. Mama Paraschiva era fiica popii Dimitrie Ţau din Vozdu, jud. Sorocii, dar nu ştia carte. Învăţase din copilărie numai crezul şi cele câteva rugăciuni pentru dimineaţă şi seară, pe care le rostea în faţa icoanelor şi pe care le-am învăţat şi noi — copiii — în limba moldovenească de la tata şi mama. Eu am fost mezinul în casă şi am crescut alături de surorile mele Caşunea şi Nataşa, căci bădiţa Vanea era la înalte învăţături, teologia la Kiev, iar ţâţaca Maria era măritată cu Ion Păduraru din satul Ţâpleşti de pe malul Răutului, unde a fost şi secretar comunal.

Am avut o copilărie frumoasă, cum aş dori s-o aibă şi alţi copii. Casa noastră era pe malul din dreapta al iazului, şi vara mă scăldam în el cu băieţii de două-trei ori pe zi, iar iarna patinam pe catalige sau patine, de se minunau cei mari de isteţimea noastră.

Neplăcută mi-a fost învăţătura la şcoala parohială de peste iaz, pentru că învăţătorul Gheorghe Bârcă şi preotul Xenofont Nicolaev ne învăţau numai în limba rusească şi noi, copiii, nu înţelegeam nimica. Memorizam cuvinte în ruseşte, rugăciunile în slavoneşte şi eram mereu pedepsiţi cu urecheli, cu bătăi la palmă cu linia şi cu îngenuncheri. Singura plăcere o căpătam de Crăciun şi de Paşte, când, toată şcoala, ne duceam la curtea cucoanei Anastasia Leonard, care, după ce îi cântam Boje ţarea hrani şi îi declamam şi versuri ruseşte, ne împărţea pacheţele cu bomboane.

Limba rusească am deprins-o în Şcoala Spirituală din Edineţ, jud. Hotinului, unde am învăţat cinci ani, după care am intrat la Seminarul Teologic din Chişinău. În aceste şcoli, pe lângă programul liceal, inferior şi superior, se preda temeinic Zakon bojii, adecă "legea lui Dumnezeu" şi Teologia, care ne pregătea pentru slujba de dascăl sau preoţi în biserică. Eu popă de biserică nu m-am făcut, deşi am terminat seminarul cu note foarte bune.

În anii petrecuţi la Chişinău, am avut contact cu tineretul intelectual, care se pregătea pentru slujbe civile şi eu m-am ispitit să ies din tagma bisericească, deşi tata şi oamenii din Cubolta mea mereu mă îndemnau să sfârşesc mai degrabă seminarul şi să vin popă în sat, ca să le slujesc şi să-i spovedesc pe limba moldovenească, pentru că parohul bisericii Xenofont Nicolaev nu-i mulţumea cu ruseasca şi slavoneasca lui.

Mai mult decât atâta. Cu cât mă adânceam în studiile teologice, vedeam că ele nu s-ar potrivi să fiu popă. Mi-ar fi plăcut să fiu agronom. Dar la examenul de la Institutul de Agronomie din Alexandria Hersonului n-am reuşit: eram slab pregătit în ştiinţele naturale şi de aceea m-am înscris la Facultatea de Studii Naturale de la Dorpat (Tartu) în Estonia, unde absolvenţii seminarului erau admişi fără examene. Dar studiile mele de la Dorpat au fost întrerupte de prima revoluţie rusească din 1905. Eu am luat parte la mişcările studenţeşti şi, după excluderea din universitate, m-am întors la Chişinău, unde, în anii 1906 şi 1907, am participat la prima gazetă moldovenească Basarabia, pe care au întemeiat-o intelectualii moldoveni, în frunte cu Emanuil Gavriliţă şi la apariţia căreia ne-a ajutat Constantin Stere, care a venit special de la Iaşi. Secretar de redacţie a fost întâi Ion Pelivan, unul din iniţiatorii mişcării studenţeşti din Dorpat, unde înfiinţase şi o bibliotecă secretă cu cărţi de istorie şi de literatură românească, şi eu, ca student, am citit multe cărţi din această bibliotecă. Al doilea secretar de redacţie la Basarabia a fost poetul român Sergiu Cujbă, fiul d-rului Victor Crăsescu (Crasiuc), cunoscut în literatura noastră sub numele de Ştefan Basarabeanu, care emigrase din Basarabia în România. Sergiu Cujbă ne-a fost trimis de C. Stere, ca să ne deprindă mai temeinic cu limba românească literară, dar secretariatul său a fost de scurtă durată, căci poliţia rusească l-a dibuit şi l-a expulzat din Basarabia. În locul lui S. Cujbă am ajuns secretar eu, căci ceilalţi colaboratori ai gazetei erau ocupaţi în slujbele lor: directorul responsabil al gazetei, Emanuil Gavriliţă, era ocupat cu avocatura, Ion Pelivan - cu magistratura, Nicolae Popovschi (Visterniceanu) - cu profesura. Ion Inculeţ plecase la Petersburg ca student la Fizico-Matematică, Iulian Friptu era ocupat cu preoţia lui în provincie, Vasile Ouatu şi Gheorghe Codreanu erau învăţători, Alexie Mateevici, Gheorghe Stârcea şi Toader Inculeţ erau seminarişti şi ocupaţi cu învăţătura, iar Mihail Vântu a plecat la Iaşi şi s-a înscris la Chimie.

Gazeta Basarabia a jucat un rol frumos în trezirea conştiinţei naţionale a basarabenilor, dar totodată ea a învrăjbit şi mai tare administraţia ţaristă împotriva mişcării noastre. Ca să ne combată, administraţia ţaristă a început să ne facă greutăţi la expediţia gazetei, să ne-o confiste la poştă, să-i prigonească pe vânzătorii gazetei pe stradă. Şi ca să nu fim singura gazetă moldovenească în Basarabia, adversarii noştri au început să scoată şi ei ziarul Moldovanul, ca tipăritură favorabilă guvernului şi administraţiei, angajându-l pentru redactarea gazetei pe Gheorghe Madan, un emigrant basarabean, care era artist la Teatrul Naţional din Bucureşti. Polemica între cele două gazete a mers până acolo, că Basarabia a publicat şi marşul naţional al lui Andrei Mureşanu: Deşteaptă-te, românei Pentru acest lucru, gazeta a fost oprită să mai apară. Eu, în prealabil, mai fusesem arestat la Moscova, pentru că participasem la un congres ţărănesc din toată Rusia, care încercase să se ţie fără aprobarea guvernului. Revoluţia fusese Învinsă de guvernul Stolypin şi reacţiunea triumfa şi se manifesta prin acte de teroare.

În situaţia creată, eu am stăruit şi am obţinut paşaport pentru străinătate şi m-am oprit la studii universitare la Iaşi, unde plecase şi prietenul meu, institutorul Mihail Vântu. De altfel, în vremea aceea şi mai târziu, au plecat la Iaşi şi ia Bucureşti şi alţi tineri şi tinere la studii universitare. Dar la isprăvirea studiilor ne-am întors în Basarabia numai eu şi numai Elena Alistar, doctor în medicină, iar ceilalţi au rămas în România.

La Iaşi, eu m-am înscris la Facultatea de Litere, zicându-mi că voi avea nevoie de istorie, de literatură şi de cultură generală românească atunci când mă voi întoarce în Basarabia. Am avut ca profesori pe Alexandru Xenopol la istoria românilor, pe A.Philippide la limba română, pe Ilie Bărbulescu la limbile slave, pe Garabet Ibrăileanu la literatură, pe Ion Petrovici la filosofie, pe Ion Simionescu la geografie, Petre Râşcanu la istoria veche şi Ion Ursu la istoria nouă. Conducător sufletesc în studenţia mea a fost Constantin Stere, care m-a introdus la revista Viaţa românească, unde colaboram cu scrisori din Basarabia, pe care le semnam cu pseudonimul P. Cubolteanu. La Iaşi, am început să scriu şi versuri şi am fost încurajat de Mihail Sadoveanu şi de G. Ibrăileanu, încât în anul 1921, editura Vieţii româneşti mi-a tipărit Flori de pârloagă, o culegere de versuri cu o prefaţă de M. Sadoveanu, care mi-a apreciat opera foarte elogios.

Am stat la Iaşi din 1908 până în 1912, dar am ţinut să cunosc şi alte centre româneşti. În capitală am ţinut să-l văd pe vechiul socialist revoluţionar basarabean Zamfir Arbore.

Despre activitatea sa revoluţionară şi scriitoricească eu ştiam de pe când eram la Dorpat, căci el ne trimitea cărţi socialiste şi literatură românească. Z.Arbore şi C.Stere mi-au fost conducători în acţiunile revoluţionare şi chiar scriitoriceşti, şi mai ales în şcoala luptei şi suferinţei pentru marele ideal al socialismului. Ambii plătise cu ani de exil în Siberia, unde îi trimisese în secolul trecut administraţia ţaristă. Şi ţin să adaog că moldovenii basarabeni i-au cinstit pe amândoi ca mari luptători pentru eliberarea Basarabiei.

Din ardeleni, am cunoscut pe Gheorghe Coşbuc şi pe Octavian Goga, din bucovineni pe Iancu Flondor, iar din regăţeni zeci şi sute de tineri intelectuali şi studenţi, dintre care Petre Constantinescu-Iaşi care, mai târziu, în 1918, m-a şi felicitat telegrafic pentru actul Unirii din 27 martie.

După terminarea studiilor la drept, eu m-am întors la Chişinău şi, în 1913, am început să scot revista Cuvânt moldovenesc, şi din 1914 şi gazeta cu acest nume. Pe directorul responsabil al acestor publicaţiuni, Nicolae Alexandri, eu mi-l câştigasem încă de pe vremea colaborării la Basarabia şi îl convinsesem să vie la Iaşi, ca să se iscusească în literatura şi cultura românească. Şi vechea capitală a Moldovei a putut să vadă ceva neobişnuit, cum un bătrân frumos cu barbă albă umblă la cursuri şi la conferinţe alături de un tânăr cu barba neagră.

Nu s-a putut stabili o legătură de rudenie între Vasile şi Nicolae Alexandri: primul era boier la Mirceşti, iar al doilea avea o moşioară la Vornoviţa, în judeţul Hotinului. N. Alexandri era un tolstoian, organizase pe malul Nistrului o colonie sau o staţiune balneară pentru pictorii orăşeni în timp de vacanţă. N. Alexandri era un poporanist din convingeri creştine, crezând că salvarea omenirii se poate obţine prin sincera întoarcere la învăţămintele lui Isus Hristos, fără dogme şi biserici oficiale. N. Alexandri a fost un admirabil administrator al publicaţiilor Cuvântului moldovenesc şi mulţămită lui am avut şi sprijinul material al marelui filantrop basarabean Vasile Stroescu, care încercase să facă şcoli moldoveneşti în Basarabia, dar administraţia oficială şi gospodărească a provinciei s-a opus, din pricina politicii de rusificare a statului. În situaţia creată de această politică, Vasile Stroescu şi-a cheltuit milioanele lui cu întreţinerea şcolilor în Ardeal, iar noi am avut - modest, dar sigur -ajutor pentru revista şi gazeta Cuvânt moldovenesc.

Programul revistei Cuvânt moldovenesc era: să obişnuiască pe intelectualii moldoveni basarabeni cu limba literară română şi totodată să-i iniţieze în problemele culturale, economice şi sociale, la o gândire cât mai umană şi mai progresistă. Şi revista a tipărit din opera lui Alexandru Donici, din Alecu Russo, din Vasile Alecsandri, B.P.Hasdeu şi Mihai Eminescu. A tipărit studii şi articole din istoria neamului, creând un curent de conştiinţă curat românească în provincia noastră şi peste Nistru.

Programul gazetei Cuvânt moldovenesc a fost să-i ţie la curent pe moldoveni cu evenimentele din lumea întreagă şi să facă o legătură dintre cei care erau pe câmpul de război şi cei care rămăsese pe la vetrele lor sau în cazarme, în instituţii şi întreprinderi de tot soiul. Literatura şi ştiinţele practice figurau de asemeni în paginile gazetei şi se bucurau de atenţia cetitorilor.

Ambele publicaţii se trăgeau în mii de exemplare şi când s-a început revoluţia din martie 1917, redacţia Cuvântului moldovenesc din strada Jukovskaia (sau a Iaşilor, cum s-a numit din 1919) a ajuns loc de întâlnire pentru sute de moldoveni şi mai ales de organizare a diferitelor asociaţii, comitete şi comisii. Şi cum Nicolae Alexandri nu putea să corespundă curentului revoluţionar al moldovenismei noastre, eu m-am învoit să iau asupra mea toată munca de unificare a tuturor pornirilor şi frământărilor şi publicaţiunile noastre au început din ziua de la Paşte a anului 1917 să apară cu numele meu ca director şi editor. Această schimbare s-a făcut şi cu voia vechiului meu prieten Nicolae Alexandri şi abia după votarea reformei agrare din 27 noiembrie 1918 s-au produs oarecări manifestaţiuni de nemulţămire din partea paşnicului nostru tolstoian basarabean, dar în tot cursul anului 1917 şi 1918 Nicolae Alexandri a fost mereu prezent la acţiunile Partidului Moldovenesc, care pregătea Unirea Basarabiei cu patria-mamă România. Nu degeaba N. Alexandri a fost şi preşedinte de vârstă al Sfatului Ţării, când acesta s-a deschis în ziua de 27 noiembrie 1917.

Pe lângă N. Alexandri, la înfăptuirea programului publicaţiilor a jucat un frumos rol Simion Murafa, din Cotiujenii Mari, jud. Sorocii, avocat, cântăreţ şi apoi ofiţer pe frontul român, care ţinea legătură între noi şi România, intrată în război în 1916. S. Murafa era un animator, un făuritor de atmosferă în societate şi un propagandist neobosit al concepţiei naţionale şi poporaniste. Făcea concerte, organiza conferinţe, scria articole despre originea moldovenilor. Îndeplinea mandate precise ale partidului, dar avea şi iniţiative proprii. Sfârşitul său i-a fost tragic: a fost omorât la 20 august 1917 de o patrulă bolşevică, care umbla cu puşti la umăr prin viile Chişinăului. Crima a avut loc la via inginerului hotarnic Andrei Hodorogea, când a fost asasinat şi stăpânul viei numai pentru că i-a rugat pe soldaţii ruşi să nu rupă struguri necopţi şi să-i arunce la pământ ca acri. Bolşevicii i-au socotit pe aceşti oameni contrarevoluţionari, deşi prietenii mei erau la o petrecere cu musafiri la vie. Fusesem şi eu invitat la această petrecere, dar am lipsit, fiind plecat la Cubolta, la înmormântarea tatei. Moartea lui i s-a tras dintr-o întâmplare tragică: a fost sfârtecat de o haită de câini de pe lângă o turmă de oi a cucoanei Leonard, care păştea pe toloacele din preajma bisericei, construită de familia boierească chiar lângă curtea boierilor, dar şi pentru sătenii Cuboltei, care avuseseră până atunci o biserică de bârne pe malul din stânga iazului, chiar în faţa căsuţei noastre bătrâneşti de pe malul din dreapta al iazului.

Aceste trei morţi, neaşteptate, pot să arate în ce stare sufletească trebuia să lucrez eu mai departe pentru neamul românesc pe vremea aceea din 1917, în plină anarhie. Totuşi am căutat să-mi fac datoria. Pornisem bine de la începutul revoluţiei şi participasem cu scrisul şi cu vorba spusă la congresele preoţilor, învăţătorilor, cooperatorilor, ţăranilor, militarilor şi la toate şedinţele comitetelor de organizare a acestor congrese şi a Partidului Moldovenesc. Reprezentam în chip firesc doleanţele moldovenilor la adunările judeţene, orăşeneşti şi ale provinciei întregi, pe care adunări le convocau organele de auto-administraţie locală. Luam contact cu toate partidele politice socialiste şi progresiste. Congresul provincial al sfaturilor populare m-a ales deputat şi m-a trimis la Petrograd la primul congres general al sfaturilor. Participasem la manifestaţii măreţe ale moldovenilor la Chişinău, Bălţi, Soroca, Tighina, Odesa, Tiraspol şi am avut delegaţie şi la Kiev, deci mă duceam la Petrograd încărcat cu mandate precise: pentru organizarea învăţământului în limba maternă a elevilor, pentru organizarea sfaturilor populare a judeţelor, a oraşelor şi satelor şi a provinciei întregi şi mai ales pentru reforma agrară şi toate celelalte preocupări politico-economice. În capitala Rusiei, am luat contact cu guvernul Kerenski şi i-am pus problema pregătirilor necesare pentru naţionalizarea învăţământului, pentru că anul şcolar 1917-1918 să-l facem în limba elevilor. Se cerea să ne pregătim manuale şi cadre şcolare, dar lucrul acesta nu putea fi realizat în douătrei luni. Am cerut deci aprobarea să colaborăm cu România pe frontul cultural, cum colaboram pe cel militar. Kerenski însă s-a opus, spunând că chestiunea aceasta se va soluţiona numai în Constituanta Rusiei. I-am răspuns că noi, moldovenii, nu putem aştepta ca Adunarea Constituantă să ne deie şcoală moldovenească. Această şcoală trebuie să se facă de îndată cu puterile locale ale Moldovei noastre, iar dacă Petrogradul se opune, noi vom adânci revoluţia cum ne dictează conştiinţa naţională şi interesul politic.

Şi dacă n-am găsit o înţelegere din partea guvernului, am luat contact cu Troţki şi Lenin şi ei au dat formula: procedaţi cum vă dictează conştiinţa şi interesul politic, dar hotărârea s-o ieie Sfatul Ţării.

Noi aşa am şi procedat şi prin Congresul militar şi ţărărnesc ne-am organizat Sfatul Ţării, în care au intrat reprezentanţi de la organizaţiile politice, administrative, economice şi culturale, după principiul naţional, proporţional cu numărul statistic al populaţiei Basarabiei. Toată lumea socialistă şi progresistă a primit acest principiu, afară de moşieri, şi Sfatul Ţării s-a deschis la 21 noiembrie 1917. Ca preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, eu ca vicepreşedinte, iar Ion Buzdugan ca prim-secretar. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Basarabia ca Republică Autonomă Moldovenească. La 24 ianuarie 1918, s-a proclamat independenţa Republicii. Aceste hotărâri, precum şi chestiunea armatei române pentru apărarea Basarabiei de anarhie s-au luat cu unanimitatea de voturi a Sfatului, iar actul unirii de la 27 martie 1918 s-a votat cu 86 de voturi pentru şi 3 contra. Reforma agrară s-a votat la 27 noiembrie 1918. Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost înlocuit prin C. Stere, după ce Ion Inculeţ a intrat în guvernul central de la Iaşi şi Bucureşti, iar în sesiunea de toamnă am fost ales eu, şi sub preşedinţia mea s-a votat reforma agrară şi s-a renunţat la condiţiile de autonomie a Unirii: aceasta s-a făcut în legătură cu actele de unire de la Cernăuţi pentru Bucovina şi de la Alba-Iulia pentru Ardeal şi în urma decretării votului universal pentru parlament şi pentru consiliile judeţene, orăşeneşti şi săteşti din toată Ţara Românească. La adunările de la Cernăuţi şi Alba-Iulia, eu am participat ca delegat al Basarabiei şi asta a fost cea mai mare bucurie în viaţa mea, căci am văzut cu ochii mei împlinirea visului poporului român de a fi unit într-o Românie Mare, liberă şi independentă.

Din păcate, această bucurie n-a durat decât până în 28 iunie 1940, când Stalin, după o înţelegere cu Hitler, ne-a smuls Basarabia şi Bucovina din cuprinsul ţării. Eu personal sunt un învins de-atunci şi până acuma, dar trăiesc cu nădejdea că geniul neamului românesc va învinge soarta nedreaptă pe care a avut-o sub domnia sclavagismului, iobăgiei şi a libertăţii rău înţelese în trecutul omenirii.

Ştiinţa, arta, munca şi organizaţia socialistă a societăţii şi a ţărilor vor înzestra întreaga omenire cu o nouă ordine în lume şi nădăjduiesc că lucrul acesta se va întâmpla, poate, chiar sub ochii mei. Eu am văzut multe minuni în lunga mea viaţă. Şi acum, când împlinesc 90 de ani, cred că democraţia socialistă n-are de ce să mă mai ţie într-un doliu mai departe.

Este suficient că eu am fost arestat în 1950, şi după o detenţiune de 2 ani la Sighet... am fost predat Uniunii Sovietice, iar nu tribunalului militar de la Chişinău, care nu vorbea nici româneşte, nici ruseşte, ci într-o limbă, zice-se ucraineană, pe care eu n-o cunosc, m-a condamnat la 25 ani de muncă silnică şi am fost dus în Siberia. Norocul meu a fost, că dictatorul Stalin a murit şi eu, care din cele 11 lagăre prin care am trecut, am făcut memorii la ambasada noastră de la Moscova, am fost readus în ţară: aceasta după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deţinuţii de tot soiul, căci eu am făcut serviciu sanitar, curăţind lagărele de murdării şi de insecte parazitare şi înfăptuind aşa-zisele gazete de perete, pe care le scriam cu creta pe panourile cu fel de fel de cifre şi procente de producţie, lângă care însă nimeni nu se oprea să le citească. Scrisul meu însă atrăgea sute de oameni şi eu mă bucuram de o popularitate de invidiat. Scriam în ruseşte, dar, pentru moldoveni, şi româneşte.

Adus în ţară, am mai stat în închisoarea de la Gherla încă doi ani şi ceva, dar de murit n-am murit, cum s-a întâmplat cu alţi foşti miniştri, dintre care şi Ion Pelivan, marele român basarabean, care a făcut pentru românism trei puşcării sub regimul ţarist şi un exil la polul nordic.

Aceste spuse, oare n-am eu dreptul să strig: „Sus inimile, fraţi români!”?

Colesnic, Iurie. Basarabai necunoscută. – Ch., 2000. – P. 271-277.