Nu mai vroiam nimic,vroiam doar să mă iubeşti. Nu-mi trebuia faimă,bani,frumuseţe,nu-mi trebuia nimic. Eram dependentă fără de leac,disperată. Cerşeam în cel mai întunecat colţ al străzii o fărîmă de fericire,o firimitură de iubire. Imploram şi cădeam în genunchi în faţa celor care treceau fără a privi măcar,eram un nimic care spera să aibă totul. Puteam? Da,puteam. Puteam trăi fără dragoste,dar nu puteam trăi fără fericire. Mă lăsam la mila celor care treceau pe acolo,lacrimi curgeau şiroaie,şiroaie prea grăbite sau prea reci pentru a putea atinge vre-un suflet grăbit.
Mi-a rămas doar să stau acolo şi să cerşesc la nesfîrşit o fărîmă. Să adorm noaptea doar cu gîndul la fiorii pe care-i simţeam cînd mă atingeai şi să mi se facă iar pielea de găină şi să plutesc în extazul visului,întrerupt de o nouă zi.
Şi voi fugi,voi fugi mîncînd pămîntul. Voi fugi pînă cînd nu-mi voi mai putea aminti trăsăturile fine ale feţei tale,voi fugi pînă cînd urma palmelor tare reci va dispărea de pe umărul meu,voi fugi pînă cînd voi uita sclipirea ochilor tăi,pînă cînd voi putea trăi fără o nouă doză.
Îmi va fi greu ca oricărui dependent. Dar voi reuşi,pentru că sunt puternică.
Nu,nu am nevoie să vii,să-mi dai sfaturi,să mă laşi să plîng pe umărul tău sau să mă susţii. Sunt puternică şi mă voi încălzi singură,cum am făcut-o mereu.
