E ca atunci cînd eşti tristă şi singură nu ştii de ce,pur şi simplu eşti tristă. Te gîndeşti care ar putea fi motivele şi devii mai tristă. Stai într-un colţ al camerei pe podeaua rece şi ştii că ai prea multe de făcut,dar nu poţi să te ridici de acolo. Te duci în wc şi vomiţi tot ce ai mîncat de 2 zile şi te simţi uşurată. Dar oricum mizerabil.
Şi laşi în fugă pe podea toate hainele pe care le ai pe tine şi alergi în duş să te încălzeşti şi să te cureţi de tot ce ai simţit şi ai trăit. Şi ieşi fierbinte şi moale...
Şi apoi auzi cum afară plouă şi fără să te gîndeşti te încalţi şi ieşi afară pentru că,Doamne,cît de tare iubeşti ploaia! Şi ţi-e frig şi ţi-e trist,şi plîngi şiroaie,şiroaie,dar ploaia,ştrengara,ţi le acoperă cu picături reci. Şi o asculţi,cît e de frumoasă. Cît eşti de mică pe lîngă ea şi cît de tare o iubeşti. Toţi o iubesc,fiecare pretinde că iubeşte ploaia,dar ei o iubesc de după fereastră,ei o iubesc vara cînd răcoreşte,ei o iubesc cînd au umbrelă şi se plimbă...tu o iubeşti chiar şi atunci cînd este rece,chiar şi atunci cînd îţi strică păru,chiar şi atunci cînd fulgeră şi tună,şi atunci cînd eşti afară şi ea îţi pătrunde în carne,o iubeşti aşa cum e ea,nu cum o iubesc ceilalţi.
Şi o tot asculţi...o tot asculţi...
Şi vii acasă şi te trînteşti pe pat cu faţa-n pernă gîndindu-te la cît de mizerabilă eşti...şi plîngi din nou. Şi vine mama şi tu-i zîmbeşti din ultimele forţe şi închizi uşa spunînd că totul e bine şi rîzi din toată puterea,pentru ca după ce uşa se închide uşor să cazi fără forţă la pămînt şi să implori o pauză.
Şi afară plouă...
