Asta nu e Naoko. Asta nu e Midori. Ăsta nu e Toru Watanabe. Toru Watanabe nu-și schimba cămașele în fiecare scenă. Iar Midori e o punkeriță înțeleaptă și super-optimistă a cărei viață se întâmplă să fie destul de complicată.
„Pădurea norvegiană” a lui Anh Hung Tran nu e „Pădurea norvegiană” a lui Haruki Murakami. Eu în locul lui Haruki-sensei m-aș supăra. Așa-numitul regizor face un așa-numit film care nu-i nimic altceva decât manierism gol-chistol.
MANIERÍSMs. n.1. Comportare manifestată prin lipsă de naturalețe, artificialitate, afectare2. 2. Formalism în realizarea unei opere artistice sau literare, rezultat mai ales din folosirea mecanică și repetată a anumitor procedee. [Pr.: -ni-e-] – Din fr.maniérisme.
Da. Atunci când eroul principal plânge, așa-numitul regizor bagă niște stânci golașe pe fundal. Atunci când tre să facă o declarație de dragoste, e musai să fie și o cascadă alături. Eroii fac sex la marginea cadrului ca să nu strice peisajul.
Dar astea-s detalii. Noroc că Anh Hung Tran nu s-a gândit să facă din „Pădurea norvegiană” un serial cu 200 de epizoade. Scoatea cu ușurință o sclavă-isaură sau o mariană-care-tot-plânge. Pur și simplu noroc chior de noi.
Dar un lucru m-a pus pe gânduri totuși: dacă aceeași poveste, identică-identică, poate fi povestită în feluri atât de diferite, noi ne-o povestim oare corect pe cea proprie?
Dacă intenționai să privești filmul, să știi că ți-am economisit 133 min. Îmi ești dator. Și propun să faci una din două (sau ambele, dar nu concomitent):
- Începe romanul lui Haruki Murakami „Pădurea norvegiană” (important e să începi, că mai departe ești pe mâini bune);
- Privește „Kikujiro” (1999) de Takeshi Kitano. Japonezii fac și filme bune. Iar Kitano e pe aceeași undă cu Murakami chiar dacă spune altfel de povești.
Iaca.