Există multe categorii de oameni. Sunt care mai de care: buni sau răi, înalţi sau scunzi, obraznici sau smeriţi, voinici sau slabi, etc. Ar fi destul de greu să-i clasificăm după criterii general acceptate, fiindcă mulţi dintre noi privim lucrurile din puncte de vedere diferite.

Şi totuşi, ne trebuie un algoritm oarecare, pentru a percepe mai uşor cine sunt cei din jurul nostru. Din start menţionez că nu mă pronunţ pentru separarea oamenilor conform unor anumite criterii. Dar, apare ca întotdeauna un “dar” – trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Astfel, este nevoie de a folosi unele criterii în relaţiile cu oamenii.

Să luăm ca criteriu central felul în care reacţionează individul în anumite situaţii:

Luăm arbitrar două personaje: Emancipatul şi Conştientul.

Situaţia 1: Satisfacerea serviciului militar:

Primul nu doreşte nici în ruptul capului să facă armata. El nu doreşte să-şi piardă un an din viaţă în folosul poporului. Nu vrea să renunţe la plăcerile vieţii şi alte patimi care îi copleşesc sufletul. Nici nu îşi închipuie cum ar putea să jertfeasă o zi din viaţa sa pentru o cauză nobilă, darămite un an.

Conştientul, în schimb, priveşte armata ca pe un lucru necesar şi onorabil. Astfel, va deveni disciplinat, se a căli şi va sta în slujba ţării un an de zile. El doreşte să înveţe regimul de cazarmă, fiind conştient că asta îi va fi util în viaţă. Este conştient că un bun român trebuie să dorească şi să ştie a-şi apăra ţara.

Situaţia 2: Război de apărare cu un inamic mai puternic.

Emancipatul se întreabă “de ce ar trebui să plec anume eu pe front?” El doar nu doreşte război, nu este pentru violenţă şi consideră că jertfa pentru neam e inutilă… “Dacă înaintaşii noştri ne-au lăsat o ţară atît de săracă şi de mică, de ce ne-am lupta noi pentru ea?”, se mai intreabă el. Emancipatul se îngrozeşte cînd se aude de apărarea ţării şi se ascunde subtil prin rîndurile organizaţiilor pacifiste, continuîndu-şi traiul tihnit alături de soţie şi televizor.

Conştientul s-a întristat mult cînd a auzit de vestea războiului. Dar în momentul următor a spus: “merg pe front, să-mi apăr ţara!”. Cu toate că, la fel ca cel Emancipat, nu doreşte război, se simte dator să ia arma în mînă şi să stea cu ea la straja neamului. Simte chemarea la luptă ce vine din miile de morminte ale martirilor de ieri. Frica de moarte şi-o înfrînge spunîndu-şi “aşa a vrut Domnul. om îndura cît om îndura, dar macăr urmaşii noştri să trăiască în pace”. El priveşte suferinţa ce-l aşteaptă în lupte ca pe o izbăvire: fie cea sufletească, fie cea a neamului său de duşman.

Situaţia 3: Distrugerea valorilor neamului prin acceptarea altor norme de viaţă.

Emancipatul s-a bucurat enorm. Simte că valorile conservatoare ale neamului nostru nu îl lasă să păcătuiască în voie, şi are aversiune faţă de ele. Nu este de acord cu cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească în cadrul civilizaţiei sale, spunînd: “ce-mi trebuiesc mie aceste valori, cînd pot să trăiesc atît de liber de ele?” Doreşte ceva liberal, nou şi care să îl lase să păcătuiască cum vrea. Ridică ambele mîini în sus cînd vine vorba de implementarea unei mentalităţi străine şi lejere. Este contra mentalităţii strămoşilor săi, pentru că o consideră învechită. După ce a gustat din oferte civilizaţionale noi, are dezgust şi chiar ură faţă de valorile autentice ale pămîntului pe care trăieşte.

Al doilea este conştient de rostul său în viaţă. Înţelege că numai în cadrul valorilor şi modului de a gîndi specific poporului său îşi poate îndeplini rostul. Este decis să le urmeze nu din obligaţie, şi nici din interes, ci din propria constientizare a stării de fapt, spunînd: “străbunii au rezistat în secole de războaie anume datorită acestor valori. De ce le-aş schimba?” Ştie cît de devastator este impactul unei noi mentalităţi asupra oamenilor de rînd. Ştie că una dintre măsurile cele mai bune de a interveni în acest proces este întărirea sa şi a celor de-o credinţă cu el. Astfel, din respect pentru strămoşi şi din datorie faţă de urmaşi face cît poate pentru a se întări în valorile sale şi îndeamnă şi pe cei din jur să facă la fel.

Situaţia 4: O elită comite o greşeală, din slăbiciune sufletească.

Emancipatul îi sare în cap, pentru că atîta şi aştepta. Este cuprins de ură imensă faţă de tot ce înseamnă elită a neamului său şi o varsă în stînga şi în dreapta. Uită exemplele pozitive, şi acuză doar rarele cazuri de greşeală din partea lor. Îl numeşte cu cuvinte urîte, îi lipeşte cele mai odioase etichete. Greşeala făcută de un reprezentant al elitei neamului său o asemuie tuturor reprezentanţilor acestei elite. Sare în cap nu numai celui ce a greşit, şi tuturor celora ce nu sunt ca el. Şi după asta spune: “vedeţi unde ne duce supunerea oarbă faţă de valorile noastre, şi mai ales faţă de elitele noastre putrede? ne trebuie elită nouă, mai liberală, mai civilizată. să fim şi noi în rînd cu lumea din vest!”.

În schimb, Conştientul se întristează la auzul veştii. Ştie că şi aşa suntem puţini “de-ai noştri” şi orice pas greşit aduce mari pierderi. Ştie că rolul unei elite este important, iar el personal şi poporul în general are nevoie de o elită cît mai puternică. Atunci el se roagă, spunînd: “Întăreşte-l, Doamne, că avem nevoie de el”. Este conştient că orice critică, în asemenea momente aduce numai rău. Astfel el nu vine să se descarce nervos pe cei care, omeneşte, greşesc, ci pune umărul la îmbunătăţirea situaţiei. Fie că dă o mînă de ajutor, fie că este alături de cel ce a greşit, fie că se roagă pentru el; el simte că rezolvarea va veni doar prin contribuţia fiecăruia, şi nu stă deoparte.

Situaţia 5: Un gigant financiar împrumută ţara cu cîteva miliarde de dolari.

Emancipatul sare în sus de bucurie. Spune: “Fără de creditori nu ne putem dezvolta. Ei ne doresc nouă binele şi ne ajută cu bani mulţi”. Îi laudă pe politicienii care au vîndut ţara prin îndatorare şi se bucură ca copilul cînd salariul îi este plătit la timp, din banii pe care urmaşii săi îi vor întoarce înzecit. Emancipatul este contra economiei autarhice, dorind ca giganţii financiari să împumute ţării cît mai mulţi bani, pentru că astfel “vom fi în rînd cu lumea.”

Conştientul, ştie că orice împrumut de la giganţii economici este o povară în plus pentru urmaşi. Se vor face formal cîteva autostrăzi şi se vor finanţa nişte ONG-uri, iar banii împrumutaţi de la străini aşa şi nu vor mai ajunge în mîinile oamenilor de rînd. În schimb, urmaşii vor fi nevoiţi să întoarcă aceşti bani cu o dobîndă enormă. În caz contrar, vor fi nevoiţi să vîndă resursele naturale ale poporului. El vede în aceste împrumuturi un “cal troian” şi optează pentru o economie autarhică, lipsită de intervenţia unor companii sau bănci străine. Este conştient de faptul că această ţară “este a urmaşilor urmaşilor noştri”, şi nu încumetă a accepta darurile înşelătoare ale acestei lumi.

Iată aşa. Avem două prototipuri: individul emancipat şi cel conştient. Primul este îndepărtat de rostul său, nu vede utilitatea apărării ţării, se gîndeşte doar la binele ţării şi la umplerea frigiderului. Al doilea are alt suflet în primul rînd. Îşi cunoaşte rostul. Este gata de orice pentru a-şi apăra pămîntul strămoşesc. Se gîndeşte mai mult la binele şi pacea urmaşilor, decît la tihna sa. Are conştiinţă de neam, dîndu-şi seama că este un vlăstar al unui tot întreg: neamul său.

În această situaţie nu poţi să nu faci diferenţă între semenii tăi. Pentru o bună continuitate a acestui neam, îţi dai seama că doar oamenii conştienţi sunt buni pentru acest neam. Ei sunt cei care, fiind conştienţi de rostul lor, nu se tem să şi-l asume. Prin ei se poate ridica un neam. Ei sunt străjerii ţării. Din asemenea elemente un neam îşi trage continuitatea şi prin ei va dăinui veacuri de-a rîndul.

Emancipaţii sunt rupţi de trecut şi viitor. Ei trăiesc într-o găoace: prezentul şi viitorul imediat. Restul, chiar nu îi atinge. Cu asemenea oameni nu poţi face nimic. Din ei se nasc trădătorii şi laşii. Ei sunt paraziţi pentru propriul neam, de la care doar iau, fără a-i mulţumi oarecum. Ei sunt elemente îndepărtate  şi care doar foarte greu pot fi întorşi pe “linia neamului”.

Ce-i de făcut? Bineînţeles că alegem ce e mai bun, adică discriminăm. Ne coborîm din norii filosofiei, lăsăm toleranţa la o parte, şi ne gîndim şi la idealul nostru. Alegem elementul mai bun, îl cultivăm, îl regenerăm. Îl impunem ca model în societate, conştienţi că doar prin asemenea oameni, mai avem un viitor.

În acelaşi timp, pe emancipaţi nici nu trebuie să îi persecutăm. Pur şi simplu le rupem legăturile cu “civilizaţia de dincolo”. Îi izolăm de influenţa nocivă a ideilor secularizate. Ne facem că nici nu îi observăm, ocupîndu-ne de lucruri constructive. Peste un timp, lipiţi de sursa viciilor de odinoară, emancipaţii vor începe a dispărea. Cei mai mulţi îşi vor da seama de păcatul săvîrşit şi se vor întoarce la calea cea dreaptă. Restul – are cine să-i judece.

Deci, puţini cît suntem, să ne întărim în trăirea pe care trebuie să o avem şi să nu deznădăjduim. Iar restul se vor face de la sine.