Cred că viaţa mea se transformă în lucrurile pe care nu mi le-am închipuit niciodată şi, cînd mă gîndesc că vreau cît mai repede să termin liceul, să plec din ţară şi-apoi să-mi fac o familie, mă înspăimîntă o durere eventuală mult mai mare actualei, dar(!) chiar nu ştiu ce poate fi mai mult decît ideea morţii trecută-ntr-o obsesie.
Amuzant, adică tragico-amuzant, este că oscilează între obsesie şi fobie. Sunt, precum şi azi, gata să m-afund în neant, alteori însă, îmi vine să urlu amintindu-mi că va trebui să mor. Ce rost mai are atunci viaţa?
Ziceam în multe din eseurile mele că existenţa fiecăruia dintre noi se întîmplă o singură dată şi, respectiv, avem o şansă unică de a scăpa din timpul existenţial. Ziceam că moartea e o dezertare ruşinoasă şi că nu trebuie să capitulăm, iar eu...
Încăpăţînarea mea e chiar incurabilă.
(notiţe din telefon.
cred că nopţile mă fac sentimentală,
sunt mult mai dură.)
