Revin la problema principală a sportului național și anume deficitul acut de bani. Am spus anterior că voi scrie despre principalele cauze din care s-a ajuns să avem cel mai mic buget din istorie, plus cele mai proaste rezultate, chiar dacă ministrul Ion Cebanu, dus de nas de colaboratorii săi, declară că 2010 a fost un an plin de performanță. În ce se măsoară performanța, domnule ministru Cebanu? Cu siguranță nu în zecile de medalii aduse de la turneele anonime de sporturi nerecunoscute oficial, adică de CIO sau de la competițiile de veterani. Sigur, și acestea au meritul său de promovare a țării, dar nu unul esențial. Problema e amplă, dar ne abatem de la tematica postării: traficul persoanelor prin aplicarea vizei schenghen. Anume aceasta a fost principala sursă de venit pentru majoritatea federațiilor, cluburilor sportive și antrenorilor din Republica Moldova în ultimii 20 de ani. Anume de aici s-a ajuns ca Statul să aloce tot mai puțini bani pentru sport. Cum a fost posibil asta? Simplu. Toți au activat în comun. Antrenorii cu Federația, Federația cu Ministerul sau Direcția (nu contează denumirea). Antrenorii erau satisfăcuți pentru că pe lângă deplasarea la competiții (se făcea pe banii adunați de la țăranii care plăteau pentru viza schenghen) într-o țară civilizată, aveau și ei partea lor din venitul de pe vize, deci un ban bun în plus la salariul mizer de antrenor. Federația lua partea leului, pentru că la Federație veneau invitațiile la competiții și în majoritatea cazurilor anume oamenii de la Federație sau club se ocupau de racolarea persoanelor, care plăteau sume exorbitante doar pentru a ajunge să muncească la negru în occident. Iar oamenii de la Minister, prin avizarea acestor deplasări, primeau și ei cașcaval, dar mai important, nu trebuiau să umble cu cerșitul la Guvern pentru a cere bani pentru sport. Așa s-a ajuns ca să avem rezultate, fără ca Statul să investească în sport. Iar acum, când drumul spre Europa a devenit mult mai accesibil și, implicit, ”afacerea” cu vize nu mai funcționează, oamenii de sport s-au trezit că nu mai au bani. Cel mai grav este că despre toate acestea se știe la cel mai înalt nivel, inclusiv la ambasadele unde se deschideau aceste vize. Încercați să obțineți o informație din anii trecuți despre o deplasare din care n-au revenit mai bine de jumătate din ”sportivii” care au plecat la un turneu din Franța, de exemplu. În special deplasările sporturilor exotice. Veți primi un răspuns negativ, un refuz. Și ce facem acum? Ce vor mai inventa oamenii de sport din Moldova pentru a menține sportul în viață? 