XI. Pentru că este însărcinată cu totalitarismul.

Conform “modei”, democraţia se opune totalitarismului. Dar, să nu uităm că majoritatea regimurilor dictatoriale s-au impus la timpul lor ca fiind cît se poate de democratice: Rusia Sovietică, Germania nazistă, Republica Franceză, statul “român” modern, etc.

Este destul de simplu: atunci cînd nu mai este un mod de desemnare a guvernanţilor, democraţia tinde spre absolut, iar acest lucru a caraterizat democraţia încă de la apariţia ei.

Asta cu atît mai mult în cazul în care drepturile omului devin o adevărată armă de luptă a “marilor democraţii. Edmund Burke, contemporan al revoluţiei franceze din 1789 scria profetic: “Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit de arme ofensive: drepturile omului.”

XII. Pentru că se bazează pe vertijul numărului.

În materie de alegători, democraţia nu face diferenţă între noţiunile “cantitate” şi “calitate”. Pentru ea contează doar cantitatea, în timp ce calitatea este neglijată. Este necesar de a cita, în această ordine de idei, din “Criza lumii moderne” de Rene Guenon: “Însuşi fondul ideii democratice este că un individ are exact aceeaşi valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali decît numeric.”

Poţi lua în calcul opinia cantităţii atunci cînd cei care se pronunţă sunt cu toţii specialişti. Dar atunci cînd calitatea diferă, cantitatea este un aspect înşelător. Am putea spune că “eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se” (M. Gandhi).

XIII. Pentru că se bazează pe vertijul egalităţii.

A promova libertatea şi egalitatea în acelaşi timp este un lucru cît se poate de dificil. Al. Soljeniţîn observa următoarele: “De fapt, nu se poate ajunge la egalitatea absolută decît suprimîndu-se absolut orice libertate, iar orice libertate acordată iniţiativei duce în mod necesar la inegalităţi crescînde.”

De altfel, marile democraţii dau greş cînd încearcă să împace libertatea cu democraţia. Şi din păcate, se ajunge la punerea în execuţie a lozincilor de genul: “Fără libertate pentru inamicii libertăţii”, sau “Să fim intoleranţi cu intoleranţii!”  Trebuie să recunoaştem absurditatea lozincii “Libertate! Egalitate! Fraternitate!”, pentru că libertate multă înseamnă egalitate puţină (capitalismul) şi viceversa, egalitatea multă îţi taie din drepturi (exemplul comunismului).

XIV. Pentru că de la “lumini” pînă la spînzurătoare nu mai e decît un pas, aşa cum ne-am convins în 1789.

Să nu uităm, că idealurile pretins nobile ale marilor revoluţii democratice nu ar fi putut fi puse în practică fără alte elemente indispensabile, mai puţin mediatizate. Începutul democratizării Angliei în secolul XVII a fost condiţionat de activitatea sîngeroasă a puritanilor. Înfăptuirea deplină a marii revoluţii “franceze” ar fi fost imposibilă fără de cele 600.000 de crime petrecute în acei ani. Afirmarea SUA ca “mare democraţie” ar fi fost imposibilă fără colonizarea Africii şi fără genocidul amerindienilor.

Mai nou, Tribunalul de la Haga vine că completeze această listă sumbră: fiind constituit doar din 19 ţări din cele 185 membre ONU, aceasta îşi permite să se implice în treburile oricărui stat, spre a-i condamna pe cei care displac acestei “pseudo-comunităţi internaţionale”.

XV. Pentru că democraţia este contra naturii.

“Este împotriva ordinii naturale ca numărul mai mare să conducă, iar cel mai mic să fie condus” – spunea, cît de paradoxal, Jean-Jacques Rousseau.

Să luăm orice stat din trecut şi din prezent: înafară de triburile amazonice, toate au fost conduse de un număr mic de oameni, de o aristocraţie (bună, sau rea), dar chiar şi la triburile amazonice era întîlnit acest lucru. La nivel declarativ – da – statul se conduce de opinia majorităţii prin materializarea ei de către aleşii săi. În realitate, chiar şi în cele mai exemplare democraţii, statul este condus de un număr restrîns de oameni. Diferenţa este că în cazul monarhiilor aceată aristocaţie era cunoscută publicului, pe cînd în democraţiile actuale cei care conduc sunt ascunşi, invizibili şi neştiuţi de prostime. Cei cu şorţuri ştiu de ce.

XVI. Din motive estetice.

Nu putem compara creaţia culturală a unui stat democratic cu cea a vechilor monarhii. Prima este însutit mai primitivă, cu toate că este mai recentă. Nu poţi compara literatura ortodoxă (apărută în condiile unor regimuri nedemocratice) cu materialismul realismului, nici cu deznădejdea romantismului şi nici cu scîrboşeniile postmodernismului (apărute toate în regimuri democratice). Prima uimeşte prin înţelepciune, transcendent şi virtuţi – celelalte trei te fac rigid, pesimist, lipsit de rost, desfrînat.

La capitolul creaţie populară lucrurile stau la fel: folclorul medieval este cu trei capuri peste pustietatea creaţiei la societăţile democraţice.

Despre aspectul spiritual, putem spune aceleaşi lucruri.

Va urma.