Azi mi-am pierdut creionul. Era aşa micuţ-micuţ de tot,vreo 6-7 cm,mai mult nu-i dau. Era roşu şi era ros de mine cu unghiile la lecţie. Radiera din vîrf era deja inexistentă. Era un creion cu care am desenat toate creaţiile mele de acasă din caiete,cu care m-am scărpinat în cap la problemele şi ecuaţiile de la matematică.
Da,de acord,e un simplu creion,dar eram atît de ataşată de el încît cred că-l voi ţine minte toată viaţa. Toate temele mele erau reuşite datorită lui,inspiraţia îmi venea ţînîndu-l în mînă. Nimeni nu s-a gîndit vreodată cît valorează un creionaş dăla micuţ? Dacă ar putea vorbi într-o zi şi ar spune tuturor de cîte ori ai şters înainte să te convingi că aşa trebuie să scrii,de cîte ori l-ai pus după ureche şi ai ieşit cu el aşa din casă.
Şi azi mi s-au terminat foile din caietul de matematică. Şi mi-am luat altul,exact aceaşi mărime,culoare şi model. Acelaşi caiet! Nu prea le deosebeşti,doar că unul e mai vechişor,altul mai nou. De ce acelaşi caiet? Păi pentru că,din nou,m-am ataşat prea tare de cel vechi şi nu cred că voi suporta altul nou,diferit. Am auzit că există aşa boală,da?
La mine se numeşte "ataşare rapidă şi puternică de obiecte şi de oameni care trece foarte greu,dar cînd trece e pentru totdeauna".
Şi nu găsesc medicamente!
Jackie.
