VI. Pentru o altă problemă de vocabular.

Se spune că democraţia este “guvenarea poporului, prin popor şi pentru popor.” Să admitem şi asta. Însă, ce este totuşi poporul? Mă îndoiesc că noţiunea dată poate fi definită corect de vreun partizan al democraţiei, iar această confuzie este întreţinută conştient.

Să intre oare în “popor” şi acele clase oculte ce conduc democraţia din umbră? Sau aceleaşi popoare parazitare care de sute de ani ne sug vlaga neamului şi pămîntului nostru? Ori, acei care s-au dezis de rostul lor de român, tranfigurîndu-se în “cetăţeni ai lumi”i sau “adepţi ai ecumenismului”? Din punctul nostru de vedere (ortodox) ei nu fac parte din popor. Din paradigma democratică, ei fac parte din naţiune… Şi atunci cum facem, cum rămîne cu consensul democratic?

“Democraţia este numele pe care îl dăm poporului de fiecare dată cînd avem nevoie de el.” (Caillavet)

“De fapt, nu există “opinie publică” în sensul propriu al termenului, sau, mai curînd, n-ar trebui să existe, suma opiniilor individuale nefăcînd o opinie colectivă.” (V. Volkoff)

VII. Deoarece concepţia modernă a democraţiei se bazează pe  o idee primită de-a gata.

Nouă ni se pare că democraţia este cel mai bun sistem fiindcă aşa ni se spune peste tot, fiindcă este o idee preconcepută. Dar, ce ar fi dacă am încerca să gîndim în afara sistemului?

“Democraţia este bună pentru că binele este democraţia; democraţia este justă pentru că dreptul este democaţia; democraţia este în sensul progresului fiindcă progresul constă în dezvoltarea democraţiei.”    (Jean Madiran)

Însă, “binele”, “dreptatea” şi “progresul” sunt cu mult în afara democraţiei şi nicidecum nu se limitează la imperfecţiunea unui sistem imperfect, precum e democraţia (mai ales primele 2 noţiuni). Deci, să încercăm să gîndim în afara sistemului şi va fi altfel.

VIII. Pentru că se încearcă transformarea ei într-o religie.

Observăm că democraţia are o mulţime de caracteristici proprii unei religii:

- pretenţia de a deţine monopolul – “democraţia este rea, dar dat fiind că nu s-a inventat nimic mai bun, e este perfectă”.

– propriul său “catehism” – constituţiile democratice şi drepturile omului.

- un paradis – ţările democratice tradiţionale (care fac parte din civilizaţia euro-americană).

– un purgatoriu – dictaturile de stînga.

- un infern – aşa-zisele dictaturi de dreapta.

- un cler instituţionalizat – analiştii politici şi economici, jurnaliştii, filosofii, etc.

- lăcaşe de cult – marile emisiuni televizate.

– o inchiziţie – dacă încerci să te “rupi” de sistem, ONU, NATO sau  NED au grijă să se ocupe cu înăbuşirea în faşă a acestei încercări (cazul Iugoslaviei în 1999).

– un “trisaghion” – expresia “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” a fost înlocuită iscusit cu o alta: “în numele drepturilor omului.”

IX. … Dar să se ajungă la idolatrie?

Şi totuşi, democraţiei îi lipseşte esenţialul pentru o religie: transcedentalul.

Or, drepturile omului sau progresul material, chiar dacă deseori sunt extinse pînă la idolatrie,  nu pot nici pe departe să depăşească condiţia umană. Drepturile nu se scandează pe străzi, nu se etalează în public, nu se fac excese de drepturi. Mai mult, pentru noi, românii, este doar o singură libertate: acea de a alege calea cea dreaptă sau de a o respinge. Restul sunt mituri pe care electoratul le ridică la culmile admiraţiei.

Observăm însă, că în democraţie “drepturile omului” sau “libertăţile sale fundamentale” tind să ajungă la idolatrie (priviţi activiştii pentru drepturile omului din ţara noastră şi veţi înţelege uşor degradarea la care au ajuns).

X. Pentru că se bazează pe unul sau altul din cele două postulate.

Observăm că, conform gîndirii democratice, concepţia cu privire la “alegerea poporului” se încadrează în două postulate:

- poporul vrea în mod spontan Binele, şi accidental, propriul său bine.

- ceea ce doreşte poporul devine spontan Binele.

Conform acestor postulate, tot ceea ce doreşte sau alege un popor la un anumit moment istoric, devine automat Binele. Nu importă că electoratul a fost infectat prin intermediul a “n” posturi de televiziune. Nu importă că poporul a fost rupt de realitatea istorică, ajungînd într-o stare de deplină dezagregare identitară. Nu importă că generaţia care a votat a uitat de trecut şi nu doreşte să se gîndească la viitor. Contează că poporul a votat “astfel”, iar aceasta este suficient pentru ca ceea ce ales, sau ce doreşte la moment să fie Binele. Cel mai dureros exemplu – România înainte de 1 ianuarie 2007, cînd circa 60% din populaţie dorea intrarea în hidosul imperiu UE.

“Democraţia se bazează pe ficţiunea legală că majoritatea nu are numai forţa, ci şi dreptatea de partea sa, că ea posedă înţelepciunea în acelaşi timp cu dreptul. “O ficţiune legală” – nu există definiţie mai bună.” (Henry Frederic Amiel).

Va urma.