Stînd pe bacheta din spate a unui autobus poţi observa mai multe lucruri decît ţi-ai imaginat vreodată. E ca şi atunci cînd te-ai aşeza pe bordura trotuarului să priveşti trecătorii dincolo de cum merg ei.
Stau şi eu acum pe o banchetă din spate. Mai sunt patru locuri libere, dar m-am ghemuit la marginea dreaptă, alături de mama. Eu scriu, ea citeşte. Mi-ar plăcea să ştiu ce gîndesc ceilalţi cînd ne văd aşa mai retrase şi ciudate, cu nu ştiu ce idei prin cap. Cred că pentru jumătate din ei suntem două nebune sau, pur şi simplu, oameni de evitat.
Pot să constat la început că toţi sunt îmbrăcaţi în culori sumbre: negru, sur, gri... şi, Doamne, cînd mă mai uit la vălurile astea mici din ferestruicile murdare, pare că suntem deportaţi în Siberia.
Desfac chipurile oamenilor şi-mi dau seama că sunt mai mulţi bărbaţi decît femei. Ca nişte fiare! Se năpustesc asupra noastră de parcă ar fi vampiri, rup din noi, mestecă, sugrumă. Violuri.
Un detaliu uşor sesizabil, sau poate că nu, permite diferenţierea generaţiilor în dependenţă de ceea ce poartă omul pe cap. Da, pe cap, nu în cap, adică doar ceea ce ţine strict de aspectul fizic. Aşadar: femeile trecute peste 60 de ani poartă basma, cele care au între 40-60 ani poartă căciuli, iar cele pînă la 40 n-au nimic. Bărbaţii peste 60 poartă căciuli din blană. Toate cafenii. Cei care au între 40-60 ani poartă beretă, iar cei pînă la 40 chipiuri, fesuri subţiri sau nimic.
Chiar în faţa mea stă un bărbat şi doi băieţi, dintre care doar unul nu priveşte pe geam. În stînga, un băiat ascultă muzică la căşti.
Coboară doi.
De cînd am pornit din oraş, un bărbat haios vorbeşte cu femeia de pe scaunul din spatele lui. Povesteşte, povesteşte şi nu mai tace. M-a surprins, uitîndu-mă la el de mai multe ori. Are o faţă pală, ochi fericiţi, buze înclinate profund la centru şi e creţos. După mimicile pe care i le-am urmărit pînă acum, am trei variante: poet, psihopat, pedofil. Toate cu P.
Îl văd că zîmbeşte. Zîmbeşte prea des. De ce?
Prin oglinda din faţă observ că şoferul vorbeşte la telefon. Al naibii şofer! Oare el ştie că mi-e frică? Parcă ar fi o bucăţică milimetrică de Dumnezeu – are în mîini 30 de vieţi. Poate mai multe. Vrea – ne lasă să trăim, nu vrea – ne ucide. Aşa, simplu.
Risc să vomit, dacă mai scriu cîteva pagini.
Termin. Doar mama mai citeşte.
******************************************
- Bastonaşe vreţi? Fetelor, da’ bastonaşe vreţi? Bastonaşe, a? Da’ orez dulce şi seminţe?
Stau iar pe bancheta din spate. Afară doi bărbaţi taie o ceapă mare: „E gripă!”, iar eu vreau să ajung acasă, să-mi treacă durerile de cap şi să dorm.
Am 45 de minute să aştept pînă porneşte microbusul. Scriu.
Legile Bibliei diferă la Librăria din Centru. În subsol, unde aşteaptă să fie vîndute o groază de cărţi, e un rai pur-încîntător şi, cînd sui treptele să revii la realitatea banală de afară, urci în iad. N-am răscolit toate rafturile, dar îmi dau seama că pe lîngă lenjeria de corp, cărţile sunt o altă obsesie a mea prea-dificil de înfruntat. I-am zis mamei că-mi ies din minţi şi-a trebuit să ieşim .
În microbus se aude un sunet bizar. Exact ca şi atunci cînd scanezi computerul cu Avira şi îţi găseşte viruşi, pornind alarma. Alarma asta mă irită!
Victoria-mi zice că Anti-TPO-ul meu e exagerat. Dacă norma maximă e 100 Ui/ml, la mine nu. Cum să fiu eu ca toţi?! La mine e 339 Ui/ml.
- Rezultatul arată că imunitatatea ta e problematică. Organismul îţi percepe glanda tiroidă ca pe un intrus.
Extirpare! Tocmai de asta mă temeam.
*****************************************
Cînd am intrat la profesorul universitar pentru consultaţie, îmi venea să rîd şi să plîng în acelaşi timp. A răsfoit un pic tot ce-a găsit pe la mine, apoi mi-a palpat glanda. Eram gata să izbucnesc în rîs cînd a văzut că sunt în rochiţă şi el trebuia să-mi asculte inima cu aparat din cele cu trei tentacule. N-a fost pe voia mea.
Mi-a reamintit toate pe care nu trebuie să le fac, inclusiv despre timpul acordat computerului. Cică:
- Şi 30 de minute e prea mult.
Mdaaa.
Mă uitam la mama şi iar îmi venea să explodez de rîs. Abia mă abţineam. Cred că asta e ceva în genul ironia dramei.
Mi-a prelungit tratamentul şi mi-a zis să vin în aprilie. Ca de obicei. O dată la trei luni.
Partea frumoasă a zilei e Ana.
„Katia, Ai un frate minunat. Azi dimineaţa am mers cu el la şcoală şi mi-a zis că-şi face griji pentru tine. Se deranjează de-ţi vor face operaţie. M-a întrebat dacă o să fii trează cînd o să-ţi facă operaţie şi i-am zis că nu, o să-ţi facă o injecţie ca să adormi. "-Aaah, ştiu! Mi-au pus şi mie. E galbenă. Cînd m-am trezit am văzut-o pe Diana cu o pungă de covrigi". Mi-a promis că o să vină pe la tine.”
Frumos, nu?
