Vă vine a crede că într-o bruşură de 90 de pagini A5 poate încăpea mai mult adevăr decît în tone de filosofie modernă? Poate că nu, însă dacă veţi avea răbdarea să citiţi “Defectele democraţiei” de V. Volkoff, părerea se va schimba.

Bun cunoscător al tehnicilor de manipulare şi familiarizat cu culisele acestui joc de teatru numit făţarnic “democraţie”, autorul francez ne oferă pe tavă 21 de argumente clare pentru a ne schimba părerea greşită ce-o avem faţă de “muma democraţie”.

Sunt explicaţii aduse de un specialist în domeniu, cu argumente şi citate solide. Sperăm că cititorii, mai mult sau mai puţin împătimiţi de promisiunile deşarte ale democraţiei, vor ajunge la unele concluzii nu atît senzaţionale, cît utile.

“De ce nu sunt decît pe jumătate democrat?”

I. Din spirit de contradicţie.

Asta pentru că democraţia ne este impusă aproape forţat ca fiind cea mai perfectă formă de organizare a unui stat. Din 10 posturi de televiziune sau radio, cel puţin 8 îţi impun democraţia ca fiind aproape perfectă.

În mod normal, apare spiritul de contradicţie care refuză acest nou “adevăr absolut”. Mai mult, de la această contradicţie poţi merge mai departe în descoperirea culiselor democraţiei. Iar acolo aflăm lucruri care pe unii îi şochează, pe alţii îi bagă în sperieţi iar pe alţii îi întăreşte în credinţă.

II. Pentru că democraţia, chiar ca mod de desemnare a guvernanţilor, nu reprezintă numai avantaje.

Nu ar fi potrivit să negăm avantajele pe care, aparent, sistemul democratic le-ar avea faţă de alte modalităţi de desemnare a guvernanţilor (naştere, hazard, merit).

Dar, asta nu înseamnă că trebuie şi să închidem ochii în faţa defectelor evidente ale democraţiei.

Spre exemplu: candidatul ales cu o majoritate nu se poate simţi în nici un caz egal responsabil faţă de cetăţenii care nu l-au votat şi faţă de cei care l-au votat.

Aporopo, autorul notează “Nu văd modul în care calităţile necesare culegerii voturilor şi calităţile necesare pentru a guverna se pot regăsi în aceeaşi personalitate”. Astfel, putem spune că cel care a fost îndeajuns de şiret pentru a căpăta majoritatea voturilor, lesne poate fi tot atît de slab în a guverna.

Iar Aristotel observa: “Demagogul şi curtizanul aparţin aceleiaşi specii”.

III. Deoarece climatele, popoarele şi epocile diferă.

Un regim de conducere nu poate fi bun decît în cadrul cel mult al unei civilizaţii. În afara ei este defectuos, iar a crede că unul sistem poate fi ideal pentru orice popor, moment istoric sau civilizaţie, este ceva absurd.

Fiind întrebat care regim politic ar fi cel mai bun, Solon a răspuns întrebînd: “Pentru ce popor?” Într-adevăr, atîta timp cît între popoare şi civilizaţii sunt diferenţe majore (uneori contradictorii)  ele nu pot adopta unul şi acelaşi regim politic ca ideal. Referitor la democraţie: ea nu este ideală nici pentru Occident, locul unde s-a născut… Pentru noi nu încape loc de îndoială că ne este ceva străin şi duşmănos.

IV. Pentru că nu trebuie confundată majoritatea cu consensul.

Suntem obişnuiţi să confundăm noţiunile de “majoritate” şi “consens”, practică care convine celor interesaţi în păstrarea mitului dmeocratic. Dacă luăm în seamă că la unele alegeri se prezintă puţin peste 30 sau 40% din cei cu dreptul de vot, ajungem la concluzia că acea masă de peste 50% care votează un candidat nu reprezintă majoritatea. În realitate ea nu prezintă decît 15 sau 20 % din numărul celor cu drept de vot.

Cu atît mai mult “majorităţile” nu pot reprezenta consensul. Acesta din urmă în general este foarte greu de atins în societăţile tradiţionale conştiente, cu atît mai mult în societatea democratică atomizată.

Apropo, fiind ştiut că un popor reprezintă mulţimea generaţiilor trecute, actuale şi a celor viitoare, este just ca să se ţină cont doar de năzuinţele celei prezente?Nu negăm că într-o societate se pot lua decizii în care să se ţină cont de opţiunile întregului neam, însă într-o democraţie acest lucru este practic imposibil (luînd în consideraţie “capacităţile” omului individualist şi emancipat).

V. Pentru o chestiune de vocabular.

Putem lesne observa cum, de-a lungul timpului sensul cuvîntului democraţie a evoluat in felul următor:

- “o formă de guvernare” (Furetiere, 1706)

- “suveranitate a poporului” (Boiste, 1836)

- “stare a societăţii care exclude orice aristocraţie constituită” (Littre, 1874)

- “doctrină politică” (Dicţionarul “Petit Robert”).

- iar mass-media actuală merge şi mai departe, şi ne impune democraţia ca fiind unicul sistem politic ideal pentru lumea de azi. Mai mult, sensul cuvîntului “aristocraţie” a suferit în acelaşi timp o schimbare sematică exact inversă: dacă cîteva secole în urmă era privită ca o “elită a neamului” astăzi s-a ajuns a fi confundată cu despotismul sau tirania.

Şi pentru ce toată această schimbare ascunsă a sensului acestor două cuvinte? Desigur că pentru impunerea cvasi-forţată a democraţiei.  Păcat…

Vom reveni în alte articole.