De cînd mă ştie toată lumea, obsesia calculelor din tot ce-mi pică e una care vrea să reuşească a arată pînă la urmă că totuşi cifrele de care ne sunt legate vieţile, nu e o simplă coincidenţă. Cînd mă gîndesc că sunt născută într-o a 4 zi a caledarului, îmi dau seama că 4 înmulţit la 2, aşa ca într-un cuplu, face 8, iar 8 e ziua în care s-a născut el şi(!), ciudat mai e că, s-a născut în luna a 4 a calendarului.
4,8. Pot să mai continui. Ne întîlnim din a 8 lună a anului. Dacă scad din 8 4, tot 4 obţin. Dacă scad din 25, ziua despre care voi scrie mai jos cu capul plecat, 21 tot 4 obţin. 21 e a noastră. Aşa. Una comună.
4,8. Ca-ntr-o psihoză. Poate că asta şi e (?). Creierul meu cred s-a obligat să răscolească pînă şi cerul ca să adune toate variantele posibile de obţinere. Şi cît de nebună sunt... Parcă aş fi la o lecţie de chimie cînd ies la tablă, ca de obicei prima, să scriu reacţii.
Voiam, de fapt, să scriu despre un 25, adică despre o Katia într-o zi de Crăciun. Katia e numele meu.
Uneori îmi spun: Oare chiar asta eşti tu?
Aşa am găsit în dimineaţa asta o foaie rătăcită şi, cum am spus, mă tot întreb: Katia, oare chiar aşa erai tu? Cît de mică, cît de naivă, cît de ...
Nu ştiu cum de sunt eu cea care m-am hotărît să merg, dar cred că e vina mamei care îmi tot spunea că nu merg să mă mărit acolo: „ai să discuţi, fii calmă, nu te ruşina şi cam atît”. Cam atît, dar ceea ce-mi spunea Lola era cu totul contrar: „... şi ai emoţii. Poţi să fii calmă. Sper că nu te duci”. De atunci, de fapt, au început şi dubiile mele profunde cu privire la prietenia adevărată. ... E bine că, totuşi, fata mamei n-am ascultat de alţii.
Dimineaţa am fost cu tata la cumpărături, într-un oraş de prin apropiere. Nu mai fusesem acolo vreodată, astfel încît era ceva mai nou pentru mine. Ziua însă a fost una cu totul nouă în întregime, aşa cum nenorocirile nu vin singularizate.
Era Crăciunul. Era 25 decembrie şi aveam 15 ani.
Cînd am ajuns la amiază acasă, mi-a scris Doru că peste o oră ar trebui să fiu la ei, aşa cum ne-am înţeles.
Nu, nici vorbă că aş fi vrut să merg, dar mi-era frică să nu-i supăr părinţii. Îl mai şi iubeam. Vreau – nu vreau, e clar - nu se mai putea discuta. Mi-am schimbat hainele, i-am spus tatei că vin în cîteva ore, însă nu şi unde plec.
Ne întîlnisem la o răscruce de drumuri, aşteptînd să fie verde pe trecere, şi, confuză cum eram, am intrat să cumpăr o cutie de ciocolate. La întrebarea vînzătorii dacă iau o şampanie, Doru i-a răspuns grăbit: Da, una. Am ieşit c-un zîmbet de lumină pe buze, dar l-am rugat să mergem pe Bulevardul Păcii, pentru că... e un drum mai lung pe care să ajungem la el acasă, unde eram aşteptaţi.
- Ce zici dacă stăm un pic afară? Aşa. Pur şi simplu.
Să întînzi timpul ca pe un elastic e o prostie. Emoţiile uită de timp şi de moarte. Ce mai!
Prea repede au trecut minutele mult-dorite şi mă pomenesc că ne îndreptam spre bloc. Mi-a săltat inima de bucurie că uite, mai stăm un pic afară pentru că venea Dinu cu Nuţa, mai trece din timp... în cîteva clipe, însă, apare la fereastră Miha. Ne arată prin gesturi să urcăm.
Am suit treptele ca un bebeluş, încet încet, de parcă abia m-aş fi învăţat să merg şi, cînd am ajuns lîngă uşa, i-am spus: „Stai!” Moment însă cu eşec - Sandu deschide uşa:
- Ce-aţi urcat atît de greu? Sunt doar două etaje.
„Mdaaa”
