“A fost odata ca niciodata o tara in care traiau mosnegi, babe si copii.” O ţară de forma unui suflet în zbucium, în care realitatea si visul erau mult, mult prea îndepărtate una de alta.
Într-o vineri, îmbujoraţi, am mers să urmărim spectacolul “Cu bunelul, ce facem?”, în regia lui Constantin Cheianu. În primele rînduri, parcă emoţia ni s-a transmis mai acut. Priveam ţintă în ochii actorilor şi parcă le puteam zări sufletul de dincolo, măcinaţi cu toţii pe dinăuntru de aceeaşi realitate, pe de o parte şi de alta a scenei eram de fapt toţi actori, ai unei piese poate mai tragice decît cea care s-a jucat la Satiricus. Cu toate că sunt conştientă de evenimentele care au loc în ţara noastră, am avut nevoie să văd acest spectacol, pentru că drama Republicii Moldova este cu atît mai aproape, cînd îţi dedici o oră şi ceva să o studiezi pe îndelete, să laşi să-ţi curgă lacrimile, chiar atunci cînd nu se mai stinge lumina în sală.
