Aseara, plimbandu-ma pe langa statia de metro, am observat ca pe santierul de vizavi un grup de copii se dadeau cu sania. Santierul reprezinta un ansamblu de contructii disparate unite de un deal. Presupun ca in acea seara si pentru acei copii dealul era mai mult decat un deal. Daca pentru majoritatea dintre noi, mitul lui Sisif este o povara existentiala, apoi saniusul este una dintre putinele ipostaze in care situatia lui Sisif nu este chiar atat de disperata. Ba, din contra, cu cat mai mare e dealul si cu cat mai mult timp iti ia sa ajungi in varf, cu atat e mai placuta descinderea.
Pe langa nostalgii, grupul de la sanius, mi-a mai trezit niste reflectii. De cand sunt in SUA nu prea am observat copii, care sa zburde pe afara. Nu vreau sa zic ca copii de aici stau tot timpul in casa si nu fac nimic altceva decat sa se joace la calculator. Din contra, in comparatie cu Europa de Est, SUA ofera mult mai multe oportunitati pentru ca junii de aici sa-si gaseasca ocupatia preferata, iar daca nu isi gasesc aceasta ocupatie, cel putin au ocazia sa o caute.
Totusi, ceea ce vreau sa punctez, este ca majoritatea activitatilor de pe aici au loc in spatii strict reglementate. Mai mult ca atat, tot atat de reglementata este si modalitatea in care copiii sunt antrenati in diverse activitati. Deoarece le sunt cultivate inca din frageda copilarie, deprinderile reglementate devin o parte din habitatul social al americanilor.
Sa luam drept exemplu o activitate precum jogging-ul sau alergarea. Daca la noi, pentru jogging iti este de ajuns sa ai un oarecare echipament minimalist, care cuprinde adidasi si pantaloni de training, atunci in SUA singura diferenta intre un alergator profesionist si cel amator este ca profesionistul dedica mai mult timp acestei preocupari, si in rezultat obtine performante mai mari. In rest, amatorii nu sunt mai prejos: se pregatesc la fel de meticulos pentru orice exercitiu. Cand vor sa alerge nu alearga in orice tip de adidasi, ci in adidasi pentru alergat. La fel si restul echipamentului este croit daca nu pentru o alergare optima, apoi cu siguranta pentru un confort psihologic profesionist.
In rezultat, mare mi-a fost mirarea cand am vazut grupul de pusti care se dadeau cu sania nu de pe o pista amenajata, ci de pe un deal oarecare. Mai mult ca atat, acestia nu aveau nici echipamentul necesar, iar saniile lor erau de fapt niste placi de lemn. Pe langa decorul high-tech al statiei de metro, acestia parca au coborat dintr-o alta lume: o lume care pe zi ce trece devine tot mai straina dar in acelasi timp tot mai dorita de fiecare dintre noi.
