În momentul în care apăsăm pe butonul camerei de luat de vederi se întâmplă ce? Mortificăm prezentul? Sau îl conservăm pentru eternitate? Fotografia păstrează memoria timpului care nu mai există. Dar are și viața ei aparte.
„Filmările în Palermo” (2008) sunt istoria unui fotograf care s-a rătăcit. Există ceva care-l face să nu mai fie întreg. Poate că apăsarea interminabilă pe butonul aparatului își lasă amprenta? Ca să fotografiezi bine, e nevoie să mai lași unele momente să-ți scape imaginea. Să trăiești adică. Să fixezi imaginile în minte, în inimă, în stomac. Uită de aparat, trăiește! Și apasă pe buton doar atunci când vezi ceva mai mult decât se vede.
Wim Wenders e un fotograf împătimit. Fotografiază mai mult locuri decât lume. Dar o face cu aceeași pasiune cu care face filme. De altfel, lucrul ăsta e clar și așa atunci când îi privești peliculele. Armonia imaginilor e irezistibilă.
Personajul nostru fotograf filmează din întâmplare ceva ce nu trebuie să fie filmat. O prezență misterioasă. Una care-l pune față în față cu ceva foarte important din viața sa. Tare mult seamănă cu personajul lui Haruki-sensei. Cel din „În căutarea oii fantastice” și „Dans, dans, dans”.
În film, ca și în roman există: un hotel, o fată, o rătăcire, o căutare, o oaie. Și niște schelete în dulap.
„Filmările din Palermo” sunt dedicate lui Michelangelo Antonioni și Ingmar Bergman. Ambii regizori au trecut de vămile văzduhului pe 30 iulie 2007. În aceiași zi. Bizar.
