Stăteam aşa şi mă uitam în pod. Erau 6 flori mari galbene şi 7 mici albe desenate pe lampa mea. Le numărasem deja a nuştiu-cîta oară,am un obicei ciudat să număr şi să calculez tot ce văd,adun numerele de înmatriculare la maşini,număr crăpături pe asfalt,număr cîte maşini trec într-un minut pe stradă. Aşa îmi imaginez mai bine viaţa,în formă de cifre. Şi după ce am mai numărat odată,am numărat încă odată. Erau 7 jumătate de flori albe,una era ascunsă bine de tot.
Şi după ce am mai numărat odată,deja cu degetul îndreptat spre pod,mi-am dat seama că aşa nu se mai poate şi m-am ridicat rezemînd spatele de perete.Vedeam luna. Era atît de mare şi de...atotputernică. Cîndva demult îmi puneam dorinţe cînd mă uitam la lună,nu-mi pot aminti dacă se împlineau sau nu,dar faptul că ştiam că cineva (sau ceva) crede în dorinţa mea deja era un pas mare înainte.
Nu se mai poate aşa. Trebuie să fac ceva,să dorm nu pot. Să citesc e prea întuneric,dar ceva ce am mereu sub pernă ştiu că mă poate ajuta mereu. Căşti. Şi răscolind aşa biblioteca mea muzicală (pe care o iubeeesc),căutînd ceva cîntece mai noi am dat de o piesă...nu...de o legendă. Nu e o piesă atît de frumoasă,sau ceva feeric,e pur şi simplu o piesă cu amintiri.
Şi nu sunt aberaţii,sunt doar amintiri. Pot să iasă mereu şi mereu piese noi care mai de care mai "eurovizion-ate" sau "Gramm-uate",sunt altele care mereu vor fi pentru mine actuale şi la auzul cărora mereu inima bate mai tare şi în faţa ochilor va apărea iar acel flashback de amintiri.
Îmi aminteam cum fredonam exact toate notele şi fiecare literă din Sky is over şi cum scriam la lecţie versurile din amintire de la Saving us,sau cum îmi aminteam iar şi iar de ultimul "contact" bluetooth cu piesa What about now. Sunt piese care vor trăi mereu şi întotdeauna şi pe care le voi iubi. Mereu.
Cîte amintiri,cîte dorinţe,cîte dureri,cîtă libertate,cîtă nostalgie.
Cîtă mulţumire.
Pentru ca de fapt,pînă la urmă,să realizez că era...iubire. Şi n-am mai adormit în acea seară.
Jackie.
