cînd (di)ana
merge cu picioarele goale
ca o nălucă disperată
din care se revarsă cerul,
el îşi dă pleoapele peste cap şi
îi deschide palmele.
sunt prea frumoase
să-şi dea seama că
nu mai are o linie a vieţii.
ea îşi muşcă tremurul ca pe-un poem
în care o iubeşte.
unul în care
el
e liliacul prăbuşit peste
părul ei
ca o viaţă pe-un cadavru
îmbălsămat de poeţi.
