Dacă moartea e cancerul incurabil al fiecăruia dintre noi şi doar conştiinţa ei ne animă să trăim dincolo de limita firescului, să ne împlinim cele mai absurde aspiraţii fără a cădea într-un neant al inhibării, viaţa apare drept un concept absolut ambiguu şi o deplină antiteză a lucrurilor care ni se întîmplă, iar prima treaptă a supravieţuirii în lume este, fără îndoială, cea mai elocventă iubire a lui Dumnezeu către oameni, iubire care uneşte şi exaltă – cea zămislită în pîntecul unei familii.Singularizat, omul nu valorează nimic. Ar putea exista ca oricare altul, însă nicidecum nu s-ar zice că trăieşte, pentru că a fi viu e mai mult decît a şti că în piept îţi mai pulsează inima. Viaţa e o simfonie caldă în care tonalitatea o plăsmuieşte iubirea, curajul şi fermitatea vrerii de izbîndă, iar absenţa uneia dintre ele provoacă prea uşor decăderea încrederii în toate care vor urma, astfel încît notele pierd cadenţa şi doar un reazem intim ar putea întreţine armonia spirituală a celui prins în hăul decepţiei, un reazem familial. Calea acesteia e o lume a detalierii şi cunoaşterii absolute a celui apropiat, fapt pentru care nu ar trebuie să fie rezumată la suma plăcerilor anterioare pe care le au, ci la o premeditare asupra neînţelegirilor, pentru ca numitorul decisiv să fie şi unul comun, iar drumul la care porneşte familia nou formată să fie unul mai domol decît cel al şinelor zgomotoase.
A nu fi tată şi a nu fi mamă e, probabil, cea mai crudă întruchipare a egoismului, pentru că asta înseamnă, implicit, detenţia unei vieţi în afara lumii.
