“Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea”

„Cei ce seamănă cu lacrămi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125.5)

Unul din pilonii de bază, absolut necesari ridicării unui om nou şi edificării unei lumi mai bune este educaţia. Acest element a fost folosit mereu, de orice civilizaţie conştientă de rostul său. Continuitatea unui neam stă înfiptă în educaţia pe care o împărtăşă urmaşilor. În dependenţă de gradul său valoric de dezvoltare, un neam, sau o civilizaţie îşi edifică un sistem de învăţămînt propriu. Roadele acestui sistem de învăţămînt vor fi în directă proporţionalitate cu munca şi dăruirea depusă în acest sens.

Să privim spre societatea comunistă. Aceasta îşi educa viitorul printr-o medotă mecanicistă. Copii petreceau cît mai puţin timp în familie. Influenţa părinţilor sau a valorilor familiale erau strîmtorate în dauna educaţiei publice. Grădiniţele luau copii de la vîrste fragede.  Din şcoli începea îndobitocirea feroce: octombrei, decembrei, piorieri, organizaţie de consomolişti, etc. Reuşita acestui sistem ateu era bazată pe îndepărtarea copiilor de părinţi şi includerea copiilor în sistemul de învăţămînt ideologizat, unde totul trebuia să fie acceptat. Scopul pe care şi l-a pus sistemul comunist prin educaţie a fost crearea omului docil, supus, lispit de valori, o simplă unealtă de producţie. Nivelul de pregătire spirituală al acestor „ucenici” era ignorat total, punîndu-se în schimb, accent pe materialism mecanicist şi ateism ştiinţific. Roadele acestui sistem au fost la fel de amare ca şi sistemul însuşi. Înafară de înalta specializare a unor tehnicieni, marea masă a celor educaţi în sistemul comunist erau copia fidelă a ideologiei, oameni care nu erau în stare să-şi conştientizeze rostul lor, darămite să îşi asume anumite calităţi de erou.

Sistemul democratic, oricît de uimitor nu ar părea pentru unii, nu diferă cu mult de cel comunist. Ca şi ateismul ştiinţific, societăţile cu „democraţii tradiţionale” se axează pe următorii piloni distructibili:

  • Restrîngerea influenţei părinţilor asupra copiilor, distrugerea familiei.
  • Ştergerea memoriei istorice şi umilirea înaintaşilor în faţa copiilor.
  • Anihilarea sistemului de valori predecesor sistemului.
  • Încercarea creării unei societăţi egalitariste, multiculturaliste şi cosmopolite.

Desigur că îndoctrinarea favorabilă sistemului nu mai este la fel de forţată ca în comunism. În democraţie deja s-a lichidat capacitatea de rezistenţă a unui popor în faţa deznaţionalizării. Nu mai este necesar ca să se recurgă la ameninţare şi presiune pentru ca democraţia să-ţi atingă scopul: există în fiecare casă cîte un televizor, majoritatea părinţilor sunt împătimiţi, needucîndu-şi copiii în valorile strămoşeşti, grădiniţa „lucrează” încă de la 2 ani pentru fiecare copil. La şcoală şi la universitate deja de îndobitoceşte la turaţii maxime, democraţia crescîndu-şi copiii exact aşa cum are nevoie: toleranţi, lipsiţi de identitate, unelte  de producţie şi consum absurd, lipsiţi de rost şi „alergici” faţă de valori precum: respectul faţă de părinţi şi trecut, demnitatea naţională, spiritul de jertfă sau iubirea întru Hristos.

Civilizaţia ortodoxă în general şi neamul românesc în special vine cu o alternativă educaţională destul de trainică şi îndrăzneaţă. Ea s-a manifestat în condiţiile vitrege ale României interbelice, devenind într-o perioadă scurtă de timp generatoare de cele mai „dulci roade” pe care putea să le dea un sistem de învăţămînt la acea vreme.

Aceasta nu a fost o politică de stat la nivel de educaţie. Nu a fost masiv sprijinită de unele grupuri de interese oculte. Nu a fost pusă în aplicare de către marii „savanţi” şi “experţi” de la acea vreme, nefiind consecinţa unor lungi dezbateri populiste prin parlamentul român interbelic.

Modelul educativ legionar s-a dovedit a fi în scurt timp util şi productiv.

Cît nu ar părea de straniu, alternativa educativă pusă în aplicare de elita naţională română în anii interbelici a fost în afara şcolii ca instituţie de stat. Asta nu ar însemna ignorarea completă a scolii laice de la acea vreme. Mai mult, acei care au acceptat educaţia legionară erau printre cei mai eminenţi, mai exemplari şi mai talentaţi tineri.

Scopul spre care era orientată şcoala legionară era crearea unui om nou, cu calităţi de erou. A fost o şcoală în care, odată întrat, trebuiai să ieşi mai bun, mai înţelept  şi mai stăruitor în ceea ce faci.

Spre deosebire de şcolile comuniste sau occidentale, care prin educarea copiilor urmăresc crearea unui simplu obiect economic, şcoala legionară nu a avut asemenea scopuri meschine. Atît din citatul de la începutul articolului, cît şi din întreaga viziune legionară reiese că scopul educaţiei pe care au promovat-o înaintaşii noştri a fost nobil. Iar istoria vine să ne demonstreze acest lucru: în acele vremuri legionarii erau socotiţi ca fiind cinstiţi,  disciplinaţi, hotărîţi, harnici şi mereu gata de jertfă pentru ideal.

Mijloacele prin care se realiza acest tip de educaţie erau:

  • Perfecţionarea în cadrul grupului restrîns de camarazi (cuib) prin şedinţe, lecţii de formare, lecturi utile, discuţii sincere.
  • Efectuarea taberelor de muncă cu ajutorul cărora se întăreau legăturile interne şi se dezvolta spiritul de echipă, capacitatea de dăruire cunoştinţele practice.
  • Credinţa nezdruncinată în Dumnezeu şi rîvna permanentă în trăirea ortodoxă sinceră.
  • Acţiuni cu caracter civic: ajutorarea unui bătrîn rămas singur, a unei văduve cu mulţi copii, sau a oricărui alt semen căzut în nevoie.

Pe cînd majoritatea sistemelor educative se orientau spre pregătirea tehnică, lumească a tinerilor, în cadrul Legiunii se avansa atît la nivel material, dar mai ales,  la nivel duhovnicesc, spiritual. Ştiindu-se că această „ţară piere din lipsă de oameni”, Legiunea  şi-a propus să creeze oameni noi, devotaţi, disciplinaţi şi cu frică de Dumnezeu. De altfel, credem că nu este greşit cînd auzim pe contemporanii acelor timpuri spunînd: „Legionarul era românul absolut”…

Încă un aspect se cere constatat: o trăsătură a celui şcolit astfel era capacitatea sa de a se ridica deasupra condiţiei sale (spiritul de jertfă). Rugăciunea, postul, comportamentul decent, lupta cu păcatele, munca fizică făcută cu dragoste, toate acestea l-au făcut pe legionar să se ridice deasupra viciilor şi slăbiciunilor, frecvente şi la acea vreme. În acest sens, trebuie doar să amintim de demnitatea cu care s-a rezistat în temniţele comuniste.

Observăm că rostul educaţiei primite în Legiune nu se baza pe prezent şi viitorul apropiat. Ea sta cu rădăcinile adînc înfipte în trecut (în trecutul nostru ortodox, în exemplul şi jertfa înaintaşilor) se orienta spre educarea unui om nou, cu spirit eroic şi privea spre viitorul îndepărtat (marea biruinţă, învierea neamului românesc). Rostul educaţiei legionare nu a constat în satisfacerea unor interese statale de moment sau în crearea condiţiilor pentru o dezvoltare economică fructuoasă ( ca în cazul occidentalilor – unelte de producţie şi consumatori acerbi). El a fost în afara sa, axîndu-se pe acea „linie a neamului” pe care trebuia să o urmeze poporul nostru în calitate de neam ortodox.

Consider că acesta este un argument solid ce denotă înclinarea Legiunii spre Ortodoxie şi spre valorile specifice ei.

Legea educaţiei, a patra din cele 6 scrise de Căpitan, constituie piatra din capul unghiului ce a stat la baza frumoasei isbucniri a tineretului român interbelic. În această şcoală a poporului, au intrat majoritatea din cei mai devotaţi şi credicioşi fii ai neamului. Marea lor majoritate s-au perfecţionat, atingînd culmi de invidiat (exemplul lui V. Gafencu). Majoritatea liderilor studenţeşti de la acea vreme erau formaţi în şcoala legionară, şi chiar şi adversarii înrăiţi ai Legiunii  recunoşteau caracterul disciplinat şi hotărît al legionarilor.

Cu mici excepţii, cauzate de condiţiile istorice grele dar şi de greşeala (omenească) a fruntaşilor Legiunii, putem constata că, modelul educativ propus şi pus în aplicare de Mişcare a fost poate cel mai bun de pînă acum pentru acest popor. El a fost accesibil oricui avea inima deschisă şi gînd bun, productiv la capitolul „capitalul uman” şi se arăta ca fiind scînteia care putea să reaprindă neamul românesc la viaţă . Astfel, nu ne miră înverşunarea nu care s-a luptat contra modelului educativ legionar, bestialitatea cu care au fost ucişi şi prigoniţi cei crescuţi în Legiune şi nici acuzaţiile dure (dar neargumentate) ce sunt aduse azi Legiunii de către duşmanii neamului românesc.