Fiind băiet păduri cutreieram

Prin ce este Mihai Eminescu poetul nostru naţional? Simplu: în majoritatea poeziilor sale simţi vocea unui popor întreg. Spre deosebire de alţi poeţi mai mult sau mai puţin cosmopolitizaţi, el lasă împresia că uită ce e asta individualism. Este un poet mare, fiindcă doar marii poeţii  se pot transpune în situaţia celor care au fost şi care vor fi. Cu unele excepţii el a fost vocea poporului român în materie de poezie. Ceea ce nu au lăsat pe hîrtie înaintaşii ce au trecut prin greutăţi a fost aşezat de dînsul cu o deosebită măiestrie.

Dacă privim poeziile sale care au ca motiv natura, viaţa de la sat, iubirea, trecerea timpului; nu putem să nu observăm similitudinea ce este între creaţia sa şi specificul poporului român.  Eminescu, ca nimeni altul a cîntat bucuria şi necazurile, belşugul şi sărăcia, izbînda şi durerile acestui neam.

În faţa unui asemenea poet (dar şi gînditor politic cu o soartă tragică) nu putem dăcît să ne închinăm, mulţumind Domnului că ne-a dat şi asemenea genii.

Propun mai jos două strofe dintr-o poezie de suflet scrisă de Eminescu. Nu ştiu ce vor spune alţii, însă pentru cei care au copilărit asemeni lui, păduri cutreierînd, impresia nu poate fi decît una:  reîntoarcerea în acele dulci clipe ale copilăriei, într-o lume liniştită şi legendară, lipsită de nervozitatea, tumultul şi urîciunea ăstor zile. Bun venit acasă:

“Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lînga izvor,

Dar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor.

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopti întregi am mas,

Blînd îngînat de-al valurilor glas.

Rasare luna, -mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape,

Pe cîmpi un val de argintie ceata…

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,

Un bucium cînta tainic cu dulceaţă,

Sunînd din ce în ce tot mai aproape…

Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii

Parea c-aud venind în cete cerbii.”

(Mihai Eminescu, “Fiind băiet păduri cutreieram”)