În condiţiile vitrege ale evului mediu, afimarea sub formă de stat a poporului român în formare nu a avut loc decît într-o perioadă lungă de timp. Dat fiind că popoarele barbare au ocupat veacuri de-a rîndul aceste teritorii afirmîndu-se prin superioritate armelor, localnicii români s-au grupat în mici unităţi “statale”.

Dacă marile puteri militar-politice ale timpului se manifestau prin expansiune şi prin stăpînirea unor teritorii imense, poporul român, încă în formare şi inapt de a lupta deschis cu puhoaiele străine s-a manifestat prin sedentarism şi prin creare unor mici entităţi statale de ordin local (obştile) sau regional (micile uniuni de obşti).

Trebuie să menţionăm că caracterul evoluţionist al obştilor este controversat, dat fiind că a fost enunţat în epoca modernă, purtînd un pronunţat caracter latinist. Cu atît mai mult – în condiţiile de asuprire militară străină, fomarea unor uniuni de obşti ar fi destul de greu de realizat.

Totuşi, obştea sătească a evoluat de-a lungul secolelor, fiind unele diferenţe între gradul de dezvoltare al obştii în secolul IV şi gradul ei de dezvvoltare în secolul XIII.

În funcţie de amplasarea lor, putem grupa obştile astfel:

  • “de vale” - aşezate în valea unor rîuri sau rîuleţe.
  • “de depresiune” – amplasate în depresiuni montane.
  • “de codru” – situate în regiuni împădurite. 

Dacă ar fi să ne referim la teritoriul pruto-nistrean, avem două tipuri de obşti: de vale şi de codru, datorită specificului aşezării geografice a acestui teritoriu (lipsa munţilor, dar prezenţa, în schimb a colinelor împădurite şi întretăiate de răuleţe). Astfel, majoritatea obştilor pruto-nistrene erau amplasate în regiunile de centru şi nord, în apropierea zonelor protejate natural (colinele împădurite de codri seculari), în care năvălitorii străini se încumetau să intre.

Analiza cartografică a aşezării obştilor săteşti, vine să ne confirme acest lucru: majoritatea obştilor erau amplasate în nordul Basarabiei şi în regiunea sa centrală ( a Codrilor). În schimb, în zonele de stepă au fost descoperite puţine obşti săteşti, datorită expunerii acestui teritoriu la migraţia barbarilor.

Conform savanţilor care pun accent pe evoluţionismul obştilor, micile uniuni de obşti săteşti au constituit viitorul nucleu al Ţării Moldovei. Istoricul Nicolae Iorga numea aceste formaţiuni pre-statale “Romanii populare”, iar Dimitrie Cantemir le numea “Republici populare”.

Atît în teritoriul pruto-nistrean, cît şi în restul teritoriului carpato-danubiano-pontic, entităţile de obşti care atingeau un anumit grad de dezvolatare erau numite “ţări“. Cunoaştem din vechile cronici medievale despre existenţa mai multor astfel de “ţări“:

  • Ţara Tiverţilor – amintită în cronica “Povesti vremenîv let” ca fiind un stat puternic.
  • Ţara Bolohovenilor.
  • Ţara Brodnicilor.
  • Ţara Şepeniţului.

Din păcate, cronicile ne sunt zgîrgite în infomraţii ample referitoare la aceste formaţiuni statale.

O ţară reprezenta o formaţiune social politică care avea următoarele elemente definitorii:

  • oamenii
  • munca agricolă
  • teritoriul

Pentru a ne convinge de existenţa acestor ţări (mai ales în regiunea Ardealului), putem consulta “Letopiseţul…” lui Grigorie Ureche, în care găsim:

“Pe marginile ei, Ţara Ardealului, sîntu alte ţări mai mici, carile de dînsa toate se ţin şi suptu ascultarea ei sîntu: întîi cumu-i Maromoreşul…, Ţara Secuiască, Ţara Oltului…, Ţara Bîrsei…, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului…, şi sîntu şi alte holde multe, carele toate, se ţin de Ardeal.”

Trebuie să mai menţionăm că, pe lîngă denumirea de codru, aceste formaţiuni statale erau numite şi astfel:

  • codru
  • cîmp
  • ocol
  • obcină

Cronicile ne-au păstrat 20 de denumiri de astfel de ţări. În teritoriul actual al Basarabiei, au existat pe vremuri formaţiuni statale precum:

  • Ţara Şepeniţului (regiunea de nord)
  • Ţara Moldovei
  • Ţara Podoliei
  • Codrii Sorocii
  • Codrii Orheiului
  • Codrii Cosminului
  • Codrii Lăpuşnei
  • Codrii Tigheciului, etc.

Din punct de vedere cronologic, evoluţia obştii săteşti o putem împărţi în trei etape:

  • secolul III – secolele VIII-IX, caracterizată prin caracterul patriarhal al obştilor.
  • secolul IX – secolele XI-XIII, apariţia primelor forme de structuri statale regionale (ţări, cîmpuri, codri, holde).
  • Secolele XII-XIII – secolul XIX – perioadă în care obştea sătească îşi cunoaşte momentul maxim de înflorire şi apoi distrugerea treptată sub regimurile de ocupaţie (suzeranitatea otomană, fanariotismul, statul “român” modern).

Trebuie să constatăm că de-a lungul secolelor, obştea sătească şi-a schimbat din aspect, lucru condiţionat de factorii externi. Cu toate că s-a schimat “la exterior”, ea a rămas aceeaşi “în interior”. Rostul ei a rămas acelaşi – o primă formă de organizare a muncii şi producţiei la români, ce crea condiţii prielnice atît pentru vieţuirea pămîntească a membrilor săi, cît şi pentru atingerea rostului acestora în calitate de ortodocşi.

Secolele XVII-XVIII vin cu noi condiţii externe şi interne vitrege, acea perioadă constituind începutul declinului pentru obşte ca formă de organizare socială (lungile războaie străine, domniile fanariote, birurile imense). Sfîrşitul acestora vine odată cu implimentarea reformelor administrative moderne în formaţiunile statale române moderne, reforme ce au avut loc preponderent în secolul XIX.

Astăzi nu mai putem vorbi de existenţa obştilor săteşti. Ele s-au perpetuat fizic într-o oarecare măsură (satele de azi nefiind altceva decît vechile obşti săteşti). Din păcate caracterul şi principiile obştii săteşti, precum şi importanţa sa în contextul relaţiilor umane au dispărut aproape complet. Iar satele de azi sunt foarte distincte de ceea ce era cîndva o obşte, neavînd nici principii teritoriale, agrare şi de neam şi nici caracater autarhic, patrarhal sau conservator.

Informaţii preluate din lucrarea “Obşti săteşti şi formaţiuni teritoriale româneşti în perioada medievală timpurie în spaţiul pruto-nistrean”. Autor Gheorghe Postică. Revista “Destin românesc” nr. II, 2007.