Pe 30 decembrie 2010 am fost anunțat de sora mea că mi-a fost schimbat biletul de pe 10 ianuarie 2011 pe 1 ianuarie, așa că vizita mea în Tanzania va fi mai recentă. Am început să-mi fac bagajele, desigur, haine subțiri, deoarece știam că această țară este o saună mare, încăpătoare.

Astfel, m-am pornit pe 1 ianuarie dimineața la 6 înspre un continent pe care nu-l văzusem nici o dată, dar pe care l-am visat de multe ori. Odată, în anii de studenție, am visat să ajung în Alaska, și am reușit, dar undeva mai la sud, unde e mai cald.

Începând de acasă, din Telenești, parcă toate erau anapoda, rutierele (maxi-taxiuri) nu circulau, doar de la 10:30, dar eu aveam biletul de la ora 12:00, iar iarna demult își intrase în drepuri. Astfel, mi-am luat un vecin, am mers cu mașina mea până la Orhei, iar de-acolo la Chișinău, unde am ajuns la timp în aeroport. Eram pentru prima oară în Aeroportul Internațional din Chișinău, un loc destul de drăguț, dar unde puțini dintre locuitorii frumoasei noastre țări au fost și vor fi, dar cine știe. În fine, noroc de o carte, că altfel mă plictiseam, dar ce face un bărbat când este singur ? Se uită după femei, așa că și eu mai trăgeam cu ochiul prin jur. Desigur, erau numai moldovence, câteva pitzipoance, dar nimic mai mult.

În avion ne-am urcat toți din sala de așteptare, nimeni nu era pentru alt zbor. Pe drum am admirat de sus câmpiile albe, apoi marea, apoi zăpadă nu am mai văzut. În Istanbul am așteptat 4 ore, și aici noroc de carte și de ochiul meu ager după femei. Aici vezi din multe nații- germani, francezi, ruși, chiar și români, pe unul îl auzisem că vorbea la telefon ceva despre Obor. În fine, cel  mai scârbos mi s-a părut că atunci când un cuplu arab după ce au mâncat ciocolată, soția a fost cea care a dus la gunoi. Așa da familie, și atunci am înțeles că ei, arabii, au și ceva nu bun, ci foarte bun, unde bărbatul este respectat. Oricum, îmi amintise valul lor de colega mea de cămin, care, chiar seamănă cu o arăboaică frumoasă, chiar dacă e moldoveancă. În fine, atunci când am ajunș la poarta unde trebuia să iau zborul spre Tanzania, am văzut puțini negri. Cei drept, ochiul meu ager iarăși mi-a fixat privirea pe o domnișoară înaltă, zveltă și frumoasă, dar care avea ceva în ea straniu, dar despre ea mai târziu. Astfel, am urcat în avionul mare, plin de oameni de toate națiile. Lângă mine trebuia să stea o blondă, care semăna cu Angelina Jolie, dar care m-a rugat să-mi schimb locul cu soțul ei. Erau ruși, dar nu de asta am mers la înțelegere, ci doar din simplul motiv că am simțit ardoarea și pasiunea când a zis “my husband”. Oricum, când am văzut lângă cine urma să stau- tocmai domnișoara din aeroport, Petra numele ei, și e din Germania, am zis că am nimerit nu bine, ci super. 

Cu toate acestea, m-am așezat liniștit în banca mea, aveam în față un ecran cu o telecomandă, așa că am început să privesc filmele, să mă joc, cu toate că Petra se plictisea și nici nu adormi. În dreapta aveam un cuplu de ruși, care vorbeau între ei și credeau că nu înțeleg nimic, dar nu am intrat în vorbă cu ei- eram cam obosit și aș fi vrut să dorm, și tot mai trăgeam cu ochiul la domnișoara de lângă mine. Oricum, avionul a avut o oprire în Nairobi, unde au coborât cam jumătate din pasageri, dar Petra a rămas lângă mine. Atunci am intrat în vorbă cu ea. Atunci am aflat de la ea de unde e- Germania, și că merge într-un sat din Zanzibar (o insulă din Tanzania) ca să predea timp de 3 luni special education. Așa a vrut ea, iar guvernul german i-a dat o parte din bani. Era o tipă înaltă, un pic cam grăsuță, dar nu foarte tare, nemachiată și își aruncase o geantă la picioare. Vorbea destul de bine în engleză, cu mult mai bine decât mine (dar eu vorbesc cam șchiopătat), dar și râdea foarte zgomotos- cum râd oamenii care sunt izolați și găsesc limbă comună cu cineva. Totuși, am observat că are ceva straniu, oricum, nu s-a uitat la nici un film, nu a jucat vreun joc, și nu avea chef de nimic. I-am povestit de unde vin- știa numai denumirea țării și nimic mai mult, și era a doua oară la practică în Tanzania. Nu se uită la televizor, folosește rareori internetul. Am văzut în ea omul perfect, că atunci când am început să comunic cu ea era ochi și urechi, vorbea foarte frumos și nu trebuia să scot cu cârligul cuvintele din ea – cum trebuie să faci cu conaționalele noastre la prima convorbire. Desigur, i-am cerut adresa de e-mail, dar n-a vrut să mi-o dea, mi-a zis că oricum 3 luni nu o va accesa și nu are rost, și s-a așezat în altă parte, avea probleme cu picioarele ei lungi, ceva ereditar și avea nevoie de mai mult spațiu. Am văzut-o când completam în aeroportul din Dar es Salaam formularele alea stupide pentru imigrare, pe urmă a dispărut.

Cum am coborât din avion parcă am intrat în saună. La 4 dimineața erau tocmai 260C.  Am găsit formularele și am început să le completez atent, ca să nu fac vreo greșeală. Erau întrebări banale în el, ce caut în Tanzania, cum mă cheamă, unde muncesc, câți bani am la mine, persoana de contact în Tanzania și tot așa. Pe urmă am mers la ofițerii de imigrare. Era unul afară, nu la oficiu, care m-a oprit și mi-a cerut pașaportul, pe urmă mi-a zis în engleză 50 de dolari. Mi-am deschis portofelul și am început să caut, dar și ăsta, domnul de la vamă, stătea cu mâna întinsă și se uita în portofel să vadă ce am în el, Am găsit fix 50 de dolari și i-am dat, apoi el le-a dat unei doamne de la ghișeu, de parcă eu nu puteam să fac acest lucru, apoi aia l-a aruncat (nu glumesc) unui domn de lângă ea, și tot așa mai departe. Am așteptat vreo 15 minute până am auzit că mă strigă cineva după prenume. Mi-am luat pașaportul cu viză în el, am mers la punctul de control, unde era un domn care încerca la un calculator să introducă ceva într-un program, dar tot nu reușea. I-am zis să mă verifice, iar el s-a uitat la mine și m-a întrebat dacă am fost la punctul de mai înainte și mi-a zis să trec fără măcar să se uite în pașaport. Am zis na, puteam să economisesc și eu 50 de dolari, să mă strecor prin mulțime, dar nu știam să fac așa ceva, și cum zice mama, dacă nu sunt bun  să amăgesc, nu sunt și gata.

Am așteptat să-mi vină bagajul. Desigur, eram sceptic în faptul că el a ajuns cu bine, din Moldova în Tanzania, dar totul a fost OK, și nu eram singurul care aștepta. Oricum, bine că a venit mai târziu, că cei de la vamă deja au interceptat pe cineva și îi percheziționau, iar eu atunci când am trecut erau ocupați. Desigur, era unul la poartă cu un kalașnikov, dar vorbea relaxat cu altcineva. Aici m-au întâlnit sora-mea cu soțul ei, nu înainte de a-mi oferi serviciile de voiaj 2 negrotei, care să mă ducă unde vreau eu, ori unde doresc ei mai bine-zis, dar noroc de sora, și i-am ignorat.