Şi da,a venit un an nou. M-am gîndit în timp ce toţi îmi trimeteau mesaje şi mă sunau că sunt un pic pesimistă,dar nu,mă consider mai degrabă cinică. Şi am o alergie ciudată la sărbători.
Nu că nu sunt fericită,a venit un an nou şi toate alea,da’ după logică nu ar trebui să fim trişti? Adică vez’ ş tu logica,cu un an în plus,eşti mai bătrîn,moartea e mai aproape,adică nu e ceva...trist?
Da’ nu vreau să îndemn pe nimeni să gîndească ca mine,pentru că nu e comod.
Stau la masă cu o privire beată uitîndu-mă la paharu’ de şampanie şi încerc să găsesc părţi bune în toată afacerea asta şi nu le găsesc,mă trezeşte ca din transă o voce de care deja sunt sătulă „hai fă-ne o poză!”. M-am ridicat şi am plecat,cu pahar desigur. Nu am răspuns la felicitări,n-am răspuns nici anu’ trecut,nici la anu’ n-oi răspunde,s-or sătura odată şi odată să mă felicite atîta cred. Şi stăteam aşa acolo şi ascultam toată bubuitura de afară şi mi-am dat seama că lumea a inventat asta ca să mai aibă un motiv să stea acasă şi să mănînce ca scăpaţii tot ce găsesc mai aproape pe masă...sau poate e o sărbătoare alcătuită de companiile de telefon şi televiziune ca să aibă rating’ mai mare. Şi ascultam eu tăt bubuitura aia de afară şi mi-a trecut ceva prin minte...Doamne cît de tare vroiam să fie bombe. Şi mă uitam pe fereastră cu ochii roşii şi-mi închipuiam ce era dacă erau bombe. Cum lumea aleargă arzînd pe acolo şi toţi ţipă,şi apoi mai cade o bombă,Doooamne, De ce nu erau bombe? Şi m-am speriat de mine însumi la un moment dat,taare. M-am ridicat şi am plecat şi am ascultat încă jumate de oră bubuituri pentru ca pînă la urmă să se schimbe o cifră în calendar. Fericire. Ce motive de fericire mai găsiţi şi voi. E doar o zi,nu sunt tristă şi nu sunt bucuroasă,sunt pur şi simplu indiferentă.
Dacă pe voi asta vă face fericiţi,vă face fericiţi,însă pentru mine fericirea înseamnă mai mult de atît.
