Una dintre rătăcirile poporului nostru din ultimele două secole o reprezintă falsa convingere că poporul, sau mulţimea este cea care participă direct la conducerea statului. Or cel puţin, aşa ar trebui să fie, conform acestei gîndiri moderniste.

Nu vom mai pierde timpul pentru a enumera condiţiile în care această gîndire infectă a ajuns “crezul” fiecărui român, precum nu face să pierdem timpul cu enumerea imenselor interese civilizaţionale (economice, politice, confesionale, ideologice) care au stat în umbra acestui proces, punîndu-l abil în funcţie. Ne vom opri doar la a combate minusurile democraţiei participative, pentru a scoate la iveală avantajele sistemului elitist, care este uitat de ceva vreme.

Un popor nu se conduce după voinţa proprie. El nu se conduce de capul său. Legile omeneşti, create din imperfecţiunea inevitabilă a omului nu sunt în stare să ne asigure îndeplinirea rostului nostru. De aici şi veridicitatea neîndoielnică a îndemnului proorocului David “Nu nădăjduiţi întru fii oamenilor, întru care nu este mîntuire” (sper că ortodoxofobii nu vor isteriza).

Un popor se conduce după legi transcedentale, superioare cu mult sferei în care el îşi desfăşoară activitatea. Legile după care se conduce în mod normal un popor sunt legile vieţii şi ale morţii, care, la rîndul lor se trag din sistemul spiritual la care se raportează poporul dat.

Astfel, putem afirma cu uşurinţă că un popor merge la viaţă sau merge la moarte în strictă dependenţă de urmarea acestor legi. Mergînd pe “linia” sa, un popor merge spre viaţă, spre existenţă. Călcînd în picioarele legile vieţii şi urmănd căile morţii, poporul dat dispare încet, dar sigur (exemplul poporului nostru în ultimele două secole).

Inevitabil, apare întrebarea: cine este în stare de a “simţi” este legi nevăzute, dar după care se conduce lumea de milenii? Ar fi în stare mulţimea în totalitatea membrilor săi să devină conştientă de imensitatea acestor legi? Categoric  - nu.

Cea mai mare parte a mulţimii este greoaie în înţelegerea situaţiei în care se află. Cum ar fi altfel dacă, cînd este vorba de mici reguli de esenţă socială, sunt necesare eforturi supraumane pentru a fi receptate de mulţime? Cea mai mare parte mulţimii este incapabilă de a înţelege şi de a conştientiza în mod real situaţia cu care se confruntă. Legile superioare de existenţă ale unui popor nu pot fi înţelese de mulţime, ea fiind prea ocupată cu treburile cotidiene şi alte procupări de moment pentru a-şi dedica timpul unor chestii “din care nu are cîştig”.

Legile date sunt receptate şi simţite cu o mare intensitate doar de către o anumită parte a mulţimii. O parte care iese în evidenţă prin calităţile sale nobile, aristocratice şi care este pe deplin conştientă de imenistatea momentului istoric în care se află.

Aşa cum pentru rezolvarea unor situaţii grave (pene de curent, incendii, accidente tragice, etc) sunt necesari specialişti (electricieni, pompieri, medici); tot aşa şi pentru conştienţizarea acestor legi sunt necesari “specialişti”, care evident, nu sunt decît acea minoritate din mulţime conştienţă de rostul său şi gata în orice moment de jertfă.

Aceasta este elita.

Elita este singura în stare să conducă un popor. Mulţimea poate fi condusă doar prin elită (bună, sau rea, depinde), în timp ce lista unor elite la conducerea unui neam duce la asimilarea acestuia de către alte popoare, care au în fruntea lor elite.

Unul dintre cei mai mari gînditori români ai secolului trecut, nota în una din cărţile sale ideologice:

“Dupã cum albinele îsi cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie sã-si creascã elita lui.”

La fel de inevitabil, apare o altă întrebare: cine îşi asumă dreptul de a selecta această elită?

Mulţi vor spune că acest drept îi aparţine iarăşi mulţimii, condicîndu-se de convingeri false precum “egalitate, democraţie, emancipare, drepturi egale, discriminare pozitivă, etc.  Categoric greşit.

Experienţa istorică ne-a demonstrat că mulţimea este instabilă în convingeri şi foarte uşor de manipulat. În douăzeci de ani de “independenţă”, mulţimea noastră a avut mai toate convingerile posibile: frontistă, agrară, comunistă, liberală, pro-europeană… Între a manipula mulţimea pe care vreai să o induci în eroare şi a duce “cu bombonica” o fată faţă de care simţi oarecare atracţii nu pare a fi mare diferenţă.

A lăsa mulţimea să-şi aleagă elita este egal cu a pune în faţa votului  un adevăr de nezdruncinat. Numai că adevărul dat nu poate fi decis de un electorat uşor turmentabil, şi nici nu poate fi schimbat după bunul său plac.

Nu poţi, copil fiind, să decizi ce este  bine şi ce nu este bine să faci. Copil fiind faci de multe ori ceea ce ţi se spune de către “o elită”, conştientizînd abia peste ani că sfaturile părinţilor ţi-au fost atît de utile.

Singura condiţie ce se cere în cazul în care se doreşte ca mulţimea să-şi aleagă elitele este ca mulţimea dată să fie conştientă în totalitate de Adevăr. Însă, dat fiind că acest lucru este practic imposibil (mai ales în condiţiile actuale), mulţimea este incpapabilă de a-şi alege elita. Sau, dacă o va face, va fi o alegere foarte nereuşită.

Printr-o concluzie logică, democraţia, prin caracterul său de haită, de turmă, nu numai că pune în imposibilitatea afirmarea adevăratei elite, ci promovează nulităţile care pretind a fi “elite” (priviţi la majoritatea guvernanţilor noştri din ultimele două secole).

În condiţii de democraţie (deznaţionalizare, consumatorism, multiculturalism, ecumenism, etc.) elitei îi este foarte greu să se afirme. După un timp se găseşte în imposibilitate de concurare cu şarlatanismul democraţie. În cele din urmă, ea sfîrşeşte prin a se resemna acolo, undeva, la marginea societăţii.

Deci să nu ne mire faptul că de de două secole ne ruinăm şi dispărem ca neam. Una dintre cauze este lichidarea elitei naţionale pe etape: fanariotism, paşoptism, unirism, diplomaţie europeană, comunis, post-decembrism, etc.

Încă un aspect care se cere menţionat. În situaţia de dezastru cînd mulţimea îşi alege “elita” (ca atare “elita” fiind decisă de către cercuri de interese din exterior, mulţimea doar punînd ştampila), avem parte de o elită negativă.

Acestei elite nu îi sunt caracteristice calităţile nobile, spiritul aristocratic, deschiderea spre jertfă şi renunţarea la sine. Ei îi sunt caracteristice laşitatea, concubinajul politic, interminabilele crize politice, servilismul faţă de străini, etc.

Modul firesc de selectare al unei elite este cel natural. De multe ori, elita se selectează singură, fără ca restul s-şi dea seama, şi fără a fi implicaţii din partea mulţimii: familiile domnitoare româneşti din epoca medievală, cetele de viteji care se rmarcau în lupte, elita naţională din perioada interbelică, etc.

Elita are două punte finale:

- conducerea poporului după legile sale, în scopul atingerii rostului său.

- edificarea unei elite moştenitoare, care să continue această multă imensă pe parcursul secolelor.

Iată şi care sunt calităţile de care trebuie să dea dovadă elita:

a.Curãtenia sufleteascã.
b.Capacita tea de muncã si de creatie.
c.Vitejia.
d.Viatã asprã si rãzboire permanentã cu greutãtile asezate în calea neamului.
e.Sãrãcie, adicã renuntarea voluntarã de a acumula averi.
f.Credinta în Dumnezeu.
g.Dragostea. (Calităţi preluate de la Corneliu Zelea Codreanu).

Mai rămâne o singură întrebare: în ce măsură cele propuse mai sus se încadrează în limitele rostului nostru ca ortodocşi? Răspunsul îl voi prelua de la Cormeliu Zelea Codreanu, cel de la care am preluat o mare parte din gîndire expuse mai sus:

Am fost întrebat dacã activitatea noastrã de pânã acum se aflã pe linia Bisericii Crestine. Rãspund: Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre.
Noi, prin actiunea noastrã, prin toate faptele si gândurile noastre, tindemcãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atât cât ne permite greutatea pãcatelor cãrnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pãcatul originar. Rãmâne de vãzut cât am putut, prin sfortãrile noastre pãmântesti, a ne înãlta cãtre aceastã linie.