răscolesc tăcerile din jurul meu
întunericul pare să curgă din oameni de parcă
noaptea ar fi un carnaval venezian al morţii de sub noi

uneori lumea trage cu gloanţe în pîinea zăvorîtă a inimii,
încep să fiu prea sensibilă şi ca dintr-o Niagară îmi cad lacrimile

credeam că de-aş mai fi azi copil, viaţa, în toată lumina ei, ar fi albă,
dar sania scîrţîia pe asfalt şi-am auzit la nelu teama de-a ajunge la draci

copilul e un realist perfect, iar pentru mine realitatea e o fobie
aşa că am renunţat

am început să visez aiurea
somnul, în fond, e mai viu decît toate
visez găuri în mîna stîngă, crengi de copaci tîrîţi pe străzi
sau revederi în pustiuri care cer investigaţii anormale

niciodată nu mi-e mai frică de oameni decît noaptea,
dar, şi liberă-n lumina cerului, mă simt un pui de pasăre în colivie