…e o liniste alba, alba si pustie… fulgi mari si pufosi cad ireal de incet… si e frig de ingheata timpul intr-un ram de copac – bibelou frumos ambalat cu amintiri de fosnet verde …
Parca a incremenit totul intr-un alb imaculat ce contrasteaza dureros cu negru-gri sangerat de rana sufletului deznadajduit… iar fulgii continua sa cada la fel de incet, la fel de mari, pufosi si frumosi..
Blandetea lor alba cu miros de rece vine sa calmeze zbuciumul cuvintelor nerostite, clipelor netraite si viselor inghesuite in cea mai indepartata camara a sufletului meu… un balsam purificator, o terapie stranie.
Si in linistea alba apare deodata frumos contur de colind, colorat in culori tari de rosu si brad, clinchet cald de clopotel, miros de tamai si nuante de bucurii de parca cineva a deschis brusc o cutie cu povesti… si sufletul se copilareste alintandu-se/amagindu-se frumos cu ele…
iar fulgii continua sa cada la fel de incet
la fel de mari, frumosi si ireali…
intind bratele sa-i cuprind
imbratisarea lor vine alba ca o binecuvantare…
acceptarea e o treapta care urca sau coboara
m-am mai imprumutat cu inca un vis
si vreau sa cred ca treapta mea urca….
