Oricine are amintiri plăcute de cînd era copil. Mulți pot să-și îndulcească istoria doar pentru că mitul copilăriei fericite e atît de puternic...de viu, o dorință atît de persistentă încît schimbă trecutul. Dar oare nimeni nu-și amintește de uriașa neputință? De așteptarea infinită să crească mare? De senzațiile de părăsire care durau insuportabil de mult? De evenimente uriașe care provocau mai ales spaima? Și dacă nu, cum de nu? Care-i secretul pentru povestea unei copilării perfecte?