Deșertăciune

Viața noastră este absurdă, deaceea este și neânțeleasă. Creierul uman, imperfect fiind, nu poate descifra absurditatea.

Fiecare caută ceva, tinde spre ceva. Atunci când crede că acel “ceva” e găsit, omul se aruncă în întâmpinarea lui. Se dăruie pe sine pentru un vis care nu este ceea ce pare, care este doar un necunoscut, un nimic camuflat în haine plăcute și atractive.

Prostesc!

În timpul scurt în care existăm, reușim totuși să comitem numeroase greșeli. De ce? Pentru că vedem în lucrurile ce ne înconjoară ceea ce vrem noi și nu ceea ce sunt ele în realitate, vedem imaginile colorate pe care le dorim și nu primejdiile ce ne pasc. Uităm sau nici nu vrem să ne amintim că ceea ce este periculos, este viu colorat pentru a ademeni.

Ilogic, dar ne place să ne amăgim singuri pe noi. Autoamăgirea pare a fi cel mai interesant și popular joc al umanității. Aflându-ne deja în vâltoarea acestui joc, ne dăm seama că nu controlăm situația, dar ne amăgim că abia a ieșit de sub controlul nostrum și nu recunoaștem că de fapt, nu a fost niciodată.

Stupid, stupid, stupid…

Stupid este când știi ce te așteaptă, dar acționezi și lupți în speranța că vei schimba scenariul. Dar și mai stupid este când te dezamăgești și-ți vine să urli ca lupul la lună, să uric pe pereți, să-ți rozi coatele.

În așa momente îți dai seama de ceva, ți se întredeschid ochii, înțelegi că totul e deșertăciune, dar… ochii ți se împăienjenesc la loc și te învăluie vântul uitării, și din nou te implicit în cercul vicios numit viață.