Povatuitor duhovnicesc ce a mangaiat, luminat, intarit, mustrat pe credinciosii din timpul sau precum si pe cei care inseteaza de sfatul cel bun, Sfantul nu a stat la indoiala in momentul in care a facut o fapta de curaj ce i-a adus supra-numele de Zavoratul: a parasit scaunul episcopal pentru a merge intr-o pustie greu accesibila pentru oameni. Pentru ca numai cineva cu marime de suflet, cineva cu curaj eroic, (asa cum il caracterizeaza editorii unei alte carti aparute si in romana) poate accepta faptul ca parasirea unui mare scaun arhieresc si izolarea in pustie, la care se adauga si inchiderea de bunavoie in chilie pentru tot restul vietii, poate avea ca efect, paradoxal, o inmultire binecuvantata a talantului duhovnicesc de a pastori turma cea cuvantatoare. Pentru noi, cei de azi, vrajiti de conceptiile actuale ale eficientei si de noile modalitati de infatisa misiunea in Biserica, aceasta se inchipuie ca fiind mai curand una formala, legata neparat de functii si de imagine, de ideea de “a iesi in fata”, de a “stapani resurse” (resurse umane, resurse informationale, intr-o logica de actiune manageriala), resurse care ajung sa devina, de fapt, scopuri in sine). Pilda Sfantului Teofan arata insa cum se inmulteste talantul Mantuitorului, si faptul ca numai jertfa, numai rastignirea alaturi de Hristos si slujirea care, aparent, este modesta si neinsemnata, are valoare si aduce roada bogata pentru Dumnezeu si pentru cei ce Il cauta pe El. (more…)