Din cîte ştim, la mijlocul veacului XIX, are loc formarea statului “român” modern. Procesul a fost cauzat de slăbirea vizibilă a Imperiului Otoman, precum şi de creşterea influenţei occidentale în regiunea Europei de Sud-Est, ca urmare a războiului din Crimeea (1853-1856).  Anii cei mai reprezentativi pentru procesul de formare a unui prim stat unitar român au fost:

1848 – revoluţia paşoptistă, înfăptuită de tineri intelectuali formaţi în scolile occidentale (aceasta reprezintă implicarea occidentalilor în traburile unui stat străin).

1857 – formarea comisiilor Ad-Hoc la Iaşi şi Bucureşti.

1859 – unirea Pricipatelor Române.

1862 – recunoaşterea oficială a unirii şi preluarea numelui de România.

1878 – cucerirea indepenţei de stat.

În toate aceste  evenimente, implicarea puterilor vestice a fost enormă. Elita “românească” de la acea vreme era produsul intelectual al acelor puteri – şi prin urmare nu reprezenta interesele poporului român. În plus, puterile vestice aveau în zonă un mare interes comercial (gurile Dunării), politic (extinderea aşa-zisei “democraţii” de tip occidental), social (împămîntenirea comercianţilor jidani) şi de ce nu  - spiritual (începerea proesului subtil de distrugere a Ortodoxiei).

Din start este clar că statul “român” modern a fost o creatură străină acestui popor. De aceea, cred că este adecvată scrierea cu ghilimele a calificativului de stat “român”, deoarece prin definiţie, acest prim stat unitar al românilor nu a fost de fapt al românilor, ci a fost mai degrabă o structură de ocupaţie.

Ştiu că mulţi vor rămîne şocaţi.

Dar hai să aducem şi unele dovezi, pe care eu le cred destul de relevante în acest sens.

Să începem cu implicarea statului “român” în treburile bisericeşti ale vremii, care a avut un impact destul de grav asupra instituţiei în jurul căreia s-a format poporul român: Biserica.

* Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a fost înlăturat din scaun pentru atitudini potrivnice noii orientări a statului (adică statul nou creat avea o orientare anticreştină).

* Pe lîngă averile mănăstirilor închinate Sfîntelui Munte, au fost secularizate şi averile mănăstirilor neînchinate. Principalul “motiv” ca fost de a înlesni reforma agrară. Însă, se ştie bine că cu timpul s-au format pe teritoriul României mai proprietăţi de latinfundari şi mai toţi erau jodovi. Concluzia este că (cu intenţie sau nu) Alexandru Ioan Cuza a luat pămîntul de la mănăstiri şi l-a oferit “pe tavă” lumii interlope de la acea vreme, şi evreii nu au pierdut acest prilej.

* Au fost desfiinţate atelierele şi tipografiile de la Neamţ. Cineva, undeva, făcea o scurtă constatare: “Omul modern îşi etalează cultură fiindcă a alungat-o din sufletul său”. Aşa este şi în cazul statului “român” modern, care a alungat cultura din mănăstiri, pentru a o etala prin saloanele din Bucureşti. Ruşine.

* În anul 1860, în Moldova au fost închise două mănăstiri şi 31 de schituri monahale. Bisericile lor au devenit parohiale iar în clădirile lor s-au înfiinţat şcoli săteşti şi aşezăminte de asistenţă socială. Măsuri sociale s-au luat apoi şi în Muntenia. Interesant. De ce copillor în şcoli li se spune că doar comuniştii au închis Biserici şi Mănăstiri?

*Învăţămîntul teologic a devenit de stat. Ceea ce înseamnă o implicare făţişă a statului în treburile Bisericii. Mai mult se cerea ca viitorii teologi români să facă şcoală în Occident, scopul fiind clar – eretizarea preoţilor şi teologilor români.

*Prin codul civil se pronunţa ca obligatorie doar căsătoria civilă, nu şi cununia de la Biserică. Actele de stare civilă  (naştere, căsătorie, deces) precum şi oficierea divorţurilor a trecut în competenţa statului. Prin aceasta se urmărea laicizarea societăţii. Să fi fost şi asta una din condiţiile impuse “elitei” noastre pe la Paris?. Foarte posibil.

* Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti. Prin această lege se prevedea că călugări vor deveni doar cei ce au studiat teologia, urmînd ca din rîndul lor să se recruteze viitorii erarhi. Din restul credincioşilor puteau fi călugăriţi doar bărbaţi de la 60 d eani şi femei de la 50 de ani. Prin urmare, Mănăstirile şi-au pierdut treptat rolul pe care îl aveau cîndva în istoria şi cultura românească.

* Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Prin aceste măsuri s-a avut în vedere obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Pe de o parte este un lucru bun, însă ţinem să credem că scopul ascuns a fost ruperea legăturilor seculare cu Constantinopolul şi Sfîntul Munte, care şi aşa au avut de suferit de pe urma secularizării averilor mănăstireşti.

* Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România. Ca urmare a acestei reforme în Biserică (expresia este condamnabilă, fiindcă în Biserică nu este loc pentru reforme) statul căpăta puteri şi mai mari. Mitropoliţii sau episcopii erau numiţi de domn, la propunerea Consilului de Miniştri si a Ministerului Cultelor. Tot în această lege se prevedea că ierarhii urmau să fie judecaţi la Curtea de Casaţie, cu toate că pînă atunci aceştia erau judecaţi doar de instanţe bisericeşti.

De notat că la auzul acestor nelegiuiri, Patriarhul de la Constantinopol a trimis un reprezentant special pentru a interveni, însă Al. I.Cuza l-a respins “cu demnitate” (presupunem că cu o demnitate opusă celei de român). Mai mult, Cuza a motivat refuzul prin faptul că nu “accepta amestecul vreunei autorităţi bisericeşti dinafară în treburile interne ale Bisericii româneşti.

Şi acestea sunt doar unele din măsurile represive pe care entitatea statală cu numele de “România” (dar care avea foarte puţine în comun cu poporul român) le-a înfăptuit în primii ani de modernizare a poporului român (prin modernizare se va înţelege deznaţionalizare).

Cu toate că unele din aceste decrete au fost abolite, restul au funcţionat pe mai departe. Iar acest fapt regretabil a cauzat daune imense ortodoxiei româneşti.

Dacă avem azi preoţi nevrednici, patriarhi masoni, şi biserice goale păi una dintre cauzele cele mai credibile este şi avalanşa de reforme care a lovit Biserica Română în secolul XIX.

Iată deci şi un aspect mai puţin cunoscut al “măreţului” stat “român” modern. Greşelile făcute de “elitele” nostre din secolul XIX au fost destul de grave, dar, nici nu aveau cum să fie altfel, dată fiind implicarea masivă a puteriloe occidentale în toate aceste procese.