“Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca “limitarea drepturilor cetăţeneşti”, “oprimarea dreptului la opinie”, “impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă.

Cine mai crede că comunismul în România postbelică s-a manifestat doar ca un pol opus al democraţiei occidentale face o greşeală (fiindcă două sisteme care au aceeaşi origine nu pot fi opuse). Comunismul  în România a însemnat în primul şi în primul rînd – distrugerea suflului românesc autentic, prin metodele cele mai dure şi inumane posibile.

În această ordine de idei, cred că ar trebui să reamintim ce au însemnat temniţele comuniste.

Închisorile comuniste din România interbelică au avut rostul clar de a nimici elita românească (foşti militari, preoţime, intelectuali, muncitori, tineretul legionar, etc). Fiecare dintre închisori osîndea cîte o categorie socială:

Studenţii (în mare parte legionari) – la Piteşti.

Elevii – la Tîrgşor.

Muncitorii – la Gherla.

Intelectualii – la Aiud, Galaţi, Rîmnicu Sărat, Sighet. Iar în lagărul de la Canalul “Dunărea-Marea Neagră” erau osîndiţi membrii mai multor  grupuri sociale.

Dacă majoritatea închisorilor comuniste (fie din URSS, fie din alte regiuni ale globului) erau axate mai mult pe nimicirea fizică, atunci cele din România s-au orientat atît şi pe nimicirea fizică, dar şi pe cea sufletească.

La acest capitol, “iadul” de la Piteşti a bătut recordurile. Anume acolo s-a pus în aplicare diabolicul plan de “reeducare” a studenţilor legionari. Chiar şi A. Soljeniţîn a recunoscut că Experimentul Piteşti a fost cea mai inumană închisoare comunistă, şi unde s-au pus în aplicare cele mai mîrşave practici de tortură. Spre o mai bună cunoaştere a “iadului” de la Piteşti, recomand citirea cărţii “Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide.

Torturile îndurate de înaintaşii noştri în acele reci închisori au fost groaznice. Nu cred că asta ar fi spre deliciul cuiva, însă trebuie să le prezentăm, macăr printr-o sumară listă:

- Muncă istovitoare la Canal de pînă la 20 de ore din 24.

- Închiderea în beciuri umede, reci, urît mirositoare.

- Punerea în celule mici a cîte 10-12 deţinuţi.

- Bătăi nesîrşite (mai ales la Piteşti).

- Smulgerea unghiilor.

- Impunerea deţinuţilor să se bată între ei (erau puţi să se bată chiar şi cei mai buni prieteni).

- Picătura chinezească.

- Vegherea timp de 17 ore pe zi, fără mişcări (un tînăr chiar a stat mai mult de o zi într-un picior, pentru a fi doborît apoi de o lovitură de bîtă a lui Ţurcanu, care se săturase să-l privească).

- Mîncare insuficientă.

În acele crunte închisori şi-au găsit moarte mii şi mii de tineri intelectuali români. Alţii chiar au petrecut chiar cîte 25 de ani în temniţe. Alţii mureau cu cîteva zile înainte de a fi eliberaţi după 15 ani de suferinţe… Iar cei ce mureau erau îngropaţi în gropi comune, şi singura modallitate de a “însemna” pe cei morţi era de a le pune cîte un semn (de exemplu: o cruciuliţă în gură).

Cel mai mult însă, uimeşte felul în care acei tineri şi-au acceptat destinul. Majoritatea dintre ei au înţeles că nu mai au nici o scăpare, şi că venise vremea pocăinţei. Puţini au fost acei care au încercat să opună rezistenţă, iar de au încercat, au fost ucişi îndată.

În faţa unui duşman puternic, nemilos şi în stare de orice, cei din temniţe nu au avut de cît o singură alinare şi scăpare – Întoarcerea la Hristos (să nu se creadă că erau străini de ortodoxie). Cît nu ar părea de straniu, însă în ciuda torturilor şi aspectului lor de iad, temniţele comuniste au devenit adevărate focare de trăire intensă a duhului ortodox. Avem drept mărturie viaţa şi suferinţa acelor tineri. Tot mărturie ne sunt şi cărţile scrise de cei care au scăpat, precum şi poeziile scrise în închisori (mai ales cele ale lui Radu Gyr sau Valeriu Gafencu).

Nu se ştie dacă a mai existat vreo ţară în lume în care să fi avut asemenea lucruri, în care să se fi ajuns la asemenea trăiri duhovniceşti în temniţe:

“Dă-ne încleştarea Ta,

Dă-ne tăcerea

Din ceasul pironirii însîngerate.

Să ne primim şi cuiele şi fierea

Ca Tine, în marea Ta singurătate”           (Radu Gyr)

Însă ştim cu certitudine că ceea ce a avut loc în închisorile comuniste a fost o luptă crîncenă dintre Ortodoxie şi duşmanii săi (întruchipaţi de comunismul de sorginte talmudică). O luptă inegală, însă pe care cei care au purtat în spate “crucea neamului” au fost în stare să o învingă cu forţa sufletelor.

A fost un mare Martiriu în închisorile comuniste. Şi ar trebui să tragem unele învăţăminte din asta, mai ales că atîtea informaţii au ajuns pînă la noi. A fost ca un tragic război, în care ostaşii noştri au luptat cu onoare şi demnitate pînă la unul, ştiind că lasă urmaşilor ceva ce le va fi de folos.

Cred că ar fi păcat să uităm de acele evenimente. Ar însemna că lovim cu piciorul în “jertfa unui neam sfinţit pe cruce” (Radu Gyr). Ruperea legăturilor dintre generaţii este visul de aur al duşmanilor noştri.  Astfel, cu atît mai mult trebuie “să ne ridicăm cu gîndul la sufletele martirilor”.

Şi nicidecum răzbunarea sîngeroasă nu este scopul, fiindcă ar însemna că ne vom coborî la nivelul inferior al celora care au îndrăznit să-L scoată pe Hristos din noi ( ceea ce este imposibil). Cel puţin să aflăm ceea ce s-a petrecut acolo şi să cinstim jertfa celor “aruncaţi în groapă neştiuţi”. Şi restul vor veni de la sine.