Nu vreau să îi scanez trupul şi sufletul într-un mod cu iz de manele,plin de siropuri şi lacrimi patetice, sau alte elemente de romantism primitiv.Nu ştiu cum aş putea să îi redau fiinţa cît mai veridic. L-aş asocia cu o ploaie de noiembrie , măruntă şi de lungă durată. Era retras , tăcut , ascuns sub o cochilie numită timiditate. Ochii lui albaştri arătau de parcă tot oceanul s-a revărsat în ei, tenul ca satinul maro îi dădea o umbră de ceva mistic, exotic. Se autocaracteriza în felul următor: ” inteligenţa şi modestia s-au contopit în mine, şi cred în dragostea de la prima vedere”. Naiv de 20 de ani... Era un băiat frumos, orice fată care l-a văzut a dat acest verdict. Ispita a fost prea mare,încît am fost şi eu de acord cu ele.Of, fetele astea!Mereu uimea. Din timiditatea lui patologică, răsărea ca un mohor o înjurătură de se roşeau pereţii, uneori, chiar dacă părea un necioplit şi un ţărănoi, uimea prin expresii profunde şi pline de xenisme, încît te întrebai: el ştie şi aşa cuvinte?Ce putea el să facă? Ce ştia el să facă? Ah, mai nimic! Decît să mă pedepsească cu frumuseţea lui, eu ştiind că nu poate fi nimic între noi. Chipul lui putea să mă trezească şi la 3 noaptea, pentru ca să-mi trag 2 palme şi să revin la realitatea şi la raţiunea mea. Mda... el era mereu înconjurat de fete ce păreau copii fidele ale păpuşilor Barbie, şi sunt sigură că nu îi era rău. Cel puţin aşa părea, dar în realitate , cine ştie cîte speranţe s-au sinucis în sufletul lui, din cauza că nu şi-a găsit iubirea.Tăcea...mereu tăcea, de parcă s-a logodit cu tăcerea, dar cînd îl părăsea, devenea altfel... nuştiu.. de parcă era un suferind ce şi-a revenit după o boală, mai surîdea palid, mai arunca ochiade unei fete, care mai să cadă pe spate. Am rămas paratrăsnită cînd l-am auzit cîntînd!!! Staţi, nu faceţi concluzii pripite! Da , cînta, avea voce, dar nu era ceva angelic.Era un glas ce emana bucăţi de suflet sbuciumat. Era poate unul din acele momente în care timiditatea slăbea plasa ce îl încolţea mereu. Iniţial eram hipoacuzică la ce fredona el, dar treptat auzul meu s-a întors acasă,pentru a realiza că tot tumultul muzicii s-a împletit în glasul lui.Rupea inimile celor care îl ascultau,mie doar un pic mi s-a fisurat atriul drept, nu a ajuns încă să îmi posede toată inima. Mai are de muncit.Nici pînă în ziua de azi, nu a divorţat de tăcere.Mereu umbla cu mîinile în buzunarele zgîrcite în spaţii, de parcă cineva încerca să îi fure pumii. Părea ca un arici,ascuns sub o armată de ţepi, nepermiţînd nimănui să îi profaneze universul.Aveam impresia că pe fruntea lui scria: INTERZIS VIZITATORILOR!Dar cine ştie... Multe se pot schimba!!!
Iuliana M.
Nu vreau să îi scanez trupul şi sufletul într-un mod cu iz de manele,plin de siropuri şi lacrimi patetice, sau alte elemente de romantism primitiv.Nu ştiu cum aş putea să îi redau fiinţa cît mai veridic. L-aş asocia cu o ploaie de noiembrie , măruntă şi de lungă durată. Era retras , tăcut , ascuns sub o cochilie numită timiditate. Ochii lui albaştri arătau de parcă tot oceanul s-a revărsat în ei, tenul ca satinul maro îi dădea o umbră de ceva mistic, exotic. Se autocaracteriza în felul următor: ” inteligenţa şi modestia s-au contopit în mine, şi cred în dragostea de la prima vedere”. Naiv de 20 de ani... Era un băiat frumos, orice fată care l-a văzut a dat acest verdict. Ispita a fost prea mare,încît am fost şi eu de acord cu ele.Of, fetele astea!Mereu uimea. Din timiditatea lui patologică, răsărea ca un mohor o înjurătură de se roşeau pereţii, uneori, chiar dacă părea un necioplit şi un ţărănoi, uimea prin expresii profunde şi pline de xenisme, încît te întrebai: el ştie şi aşa cuvinte?Ce putea el să facă? Ce ştia el să facă? Ah, mai nimic! Decît să mă pedepsească cu frumuseţea lui, eu ştiind că nu poate fi nimic între noi. Chipul lui putea să mă trezească şi la 3 noaptea, pentru ca să-mi trag 2 palme şi să revin la realitatea şi la raţiunea mea. Mda... el era mereu înconjurat de fete ce păreau copii fidele ale păpuşilor Barbie, şi sunt sigură că nu îi era rău. Cel puţin aşa părea, dar în realitate , cine ştie cîte speranţe s-au sinucis în sufletul lui, din cauza că nu şi-a găsit iubirea.Tăcea...mereu tăcea, de parcă s-a logodit cu tăcerea, dar cînd îl părăsea, devenea altfel... nuştiu.. de parcă era un suferind ce şi-a revenit după o boală, mai surîdea palid, mai arunca ochiade unei fete, care mai să cadă pe spate. Am rămas paratrăsnită cînd l-am auzit cîntînd!!! Staţi, nu faceţi concluzii pripite! Da , cînta, avea voce, dar nu era ceva angelic.Era un glas ce emana bucăţi de suflet sbuciumat. Era poate unul din acele momente în care timiditatea slăbea plasa ce îl încolţea mereu. Iniţial eram hipoacuzică la ce fredona el, dar treptat auzul meu s-a întors acasă,pentru a realiza că tot tumultul muzicii s-a împletit în glasul lui.Rupea inimile celor care îl ascultau,mie doar un pic mi s-a fisurat atriul drept, nu a ajuns încă să îmi posede toată inima. Mai are de muncit.Nici pînă în ziua de azi, nu a divorţat de tăcere.Mereu umbla cu mîinile în buzunarele zgîrcite în spaţii, de parcă cineva încerca să îi fure pumii. Părea ca un arici,ascuns sub o armată de ţepi, nepermiţînd nimănui să îi profaneze universul.Aveam impresia că pe fruntea lui scria: INTERZIS VIZITATORILOR!Dar cine ştie... Multe se pot schimba!!! Iuliana M.