ca şi zmeul din basme sau poate chiar
broscuţa cea urîtă la vedere şi prinţul cel frumos după.
Scoate foc din gura cu miros de mentă folclorică,
îţi aprinde suflarea şi te arde-n voia ei,
îţi fură iubirile şi le condamnă la viaţă pe un ţinut al metafizicii
în care versurile sunt singura formă de viaţă,
pentru că nu poate fi nici vorbă de subteran sau acvatic.
Totul, pur şi simplu, e poezie,
la fel cum, pur şi simplu, omul trebuie să moară.
Nu şi Poetul.
Păunescu n-a murit.
Şi nici macăr Vieru, Blaga, Nichita sau Eminescu
n-au făcut-o vreodată.
Moartea pe care o spui e prilejul de a le spori viaţa
ca şi atunci cînd dragostea la distanţă nu e decît
o dovadă clară a puterii ei.
Poezia e – atunci cînd moartea dansează goală în faţa ta,
iar tu nici macăr nu-ţi ridici ochii de pe fila poemului tău
ironizînd adevărat că totuşi moartea e sensibilă de fire.
Nici un pact cu diavolul n-ar putea s-o schimbe, căci, pur şi simplu,
e sensibilă de fire.
Tot ce s-a întîmplat cu Păunescu e doar că zeii i-au trezit gloria.
Poezia e femeia pe care o mîngîi şarmant,
o ştii la fel de amănunţit pînă în cele mai intime colţuri
ale frumuseţii trupeşti şi dincolo de ele.
E o jaluzea pe care o deschizi cînd cauţi lumină
sau poate că tu eşti chiar soarele şi vrei să dai lumină
altor jaluzele deschise, ca şi poetul ce-a murit şi nu.
Generaţia în blugi îi stă la căpătîiul veşniciei albe.
Lumînările ard puternic de-ţi vine să crezi că i-au citit poezia
sau au cîntat cu Flacăra "Rugă pentru părinţi".
Sufletul pîlpîie, plînge şi înjură.
