Muzeu
L-aș sugruma pe Orhan Pamuk pentru „Muzeul inocenței”. Asta cel puțin. O fatwa ar fi opțiunea preferată. Sunt tare supărat pe el. Pe bune, cum poți să scrii un roman despre atâta nefericire? Din cele 600 de pagini încărcate cu un magnetism diabolic de s-ar număra vreo 60 în care surâde fericirea. Și alea-s pe la începutul romanul. Bine că și un happy end turcesc cu zaț usturător există în carte, dar despre el tăcem chitic.
Adevărul e că s-au citit pe nerăsuflate, deși lucrul ăsta e oarecum OK pentru un Nobel. Viața e o dungă neagră și una albă atâta timp cât de deplasezi de-a latul și nu de-a lungur lor. Atâta lucru m-a învățat mentorul meu. Iar pentru fericirea supremă se plătește greu. Dar cinci dungi negre și una albă e prea de tot.
Numai bine am „absolvit” zisul muzeu în limba rusă, că Editura Polirom a și pornit hop-popâc seria de autor Orhan Pamuk în română. Eveniment bun de luat la carandaș prin care se anunță venind din urma „Muzeului inocenței” ediții noi ale lui „Mă numesc Roșu” și „Viața cea nouă”. Așa că ai alegere – te poți înfrupta din amarul nefericirii pre rusește ori pre românește, după cum poftești.
Hai să-ți recomand niște cărți bune. Nu mă iau de Pamuk, e un autor pe cinste! Dar vreau să-ți zic de cărți pe care le-am citit fiind în duhuri bune și, citindu-le, au fost inundat cu bucuria revelației.
Tăiței
Unul din ei este chinezul Ma Jian cu ai săi „Tăiței chinezești”. Îi am cadou de la Ernu.
Donator sau dăruit? Ocupant sau ocupat? Urmăritor sau urmărit? Părăsit sau părăsitor? Astea sunt capitole din „Tăițeii chinezești”, unde lucrurile nu-s niciodată curat albe sau curat negre. Mai degrabă că sunt de un alb care se transformă în negru pe măsură ce îți schimbi optica. Tot așa invers. Cartea reprezintă niște istorioare care se pot citi și separat, însă e mai fain atunci când le vezi țesute între ele. Protagoniștii principali sunt un scriitor lihnit de foame, care-și vinde talentul pentru niște istorioare comandate de Partid (unicul!) și un donator de sânge care-și vinde (evident!) sângele pentru a-și menține stomacul plin. Pe al său și pe cel al scriitorului la o adică. Cine e altruist și cine este egoist în această ecuație? Complicată întrebare. Citim. Chibzuim. Descoperim.
Ma Jian nu cruță, în schimb îmbracă tot ce scrie într-un umor dublu-rafinat demn de un chinez refugiat în Imperiul Britanic.
Eu l-am savurat. De la prima pagină până la ultima. Inclusiv partea despre actrița kareninistă care s-a lăsat consumată de un tigru ca să-i facă în ciudă iubitului său Pictor. Era îmbrăcată în costum sportiv alb cu dungi albastre. De import. Inclusiv partea despre crematoriul „Delectarea” unde cadavrele ard mai ușor atunci când se ascultă muzică clasică. Delectant fără discuții. Ma Jian educă un spirit al toleranței prin care de două ori tai înainte ca să măsori.
Atlas
Celălalt este turc. Ca și Pamuk. E vorba de İhsan Oktay Anar. „Atlasul continentelor încețoșate”. L-a recomandat Bulat pe Ochiul-de-veghe, după care l-am cumpărat, dar nu l-am citit până când nu m-a îndemnat cu zor un prieten turc.
Ce să zic. Am început să-l citesc cu dexonline.ro la îndemână. Altfel n-aș fi avut de unde să aflu că bărbatul celibatar mai e şi becher, iar la monetărie se mai spune şi tarapană. Şi în general româna veche era intens populată de turcisme care au fost înlocuite mai apoi cu franţuzisme. Pe scurt: o arheologie lingvistică delectantă.
Pe conţinut: un tip face un atlas al viscerelor, altul face un atlas al viselor. Altul, care este fiu-su, folosește acest atlas pentru a descoperi Marea Taină. O taină care poate că e întotdeauna la îndemână numai că e nevoie de o anumită dexteritate pentru ca să o descoperi. Fascinantă poveste cu fascinante personaje. Ţesută din acelaşi aluat cu 1001 de nopţi.
