Raze de soare isi faceau jocul in parul roscat, ploua cu frunze galbene, iar aroma de cafea se intindea pina sus spre cerul azuriu.
Un copil se juca pe iarba verde. Linga el aparuse o pisica, care probabil ca tot a iesit sa se bronzeze la soarele tomnatic. Mergea nepasatoare, gales, clatinind-se, cu mustetile intinse, pasea incet pe pernutele labutelor, iar coada ii atirna in vit.
Cind zarise pisica, copilul s-a oprit, a mers in urma, a vrut sa o prinda de coada, dar aceasta nu stiu cum dar i-a alunecat din miina si si-a continuat fara nici un deranj calea. Copilul se minuna de creatura. Din instinct, sau ca l-ar fi invatat cineva, sau poate mai stia el ce e aia o pisica, a dorit sa o atinga, sa o pipaie, sa o mingie si netezeasca pe plete, asteptind ca aceia sa toarca si miaune placut.
Pisica continua sa se joace cu coada ce pendula alene si sa paseasca incet.
Copilul intindea mina, apoi o lua inapoi. Si tot nu indraznea sa atinga sau sa mingiei pisica, de parca se temea sa o deranjeze din ce parea ca face ea asa de important. Sau ii era frica….de ce?
M-a surprins cind mi-ai zis ca sunt ca acea pisica, cu coada ridicata, ce merge mindra si nu priveste in jur, lasind impresia ca nu-i pasa de nimic decit de ceea ce face ea la moment.
M-a surpins sau poate ai inteles esenta mea…
doar ca am uitat sa zic ca erai ca si copilul acela.
Filed under: Aberatii (ne)filozofice
