Pentru bunicul meu
Nică Grecu. Așa îl chema pe bunicul meu. Nică de la Ionică. Sau Ivan Feodorovici, cum îi spuneau în sat. El mi-a băgat fotbalul în suflet, de mic, când nici nu mergeam la școală. Era un om înalt, de circa 190 cm și foarte puternic. Lucra șofer în kolhoz, iar seara, când venea acasă de la lucru, mă lua în brațe, mă pupa până mi se făceau obrajii roșii de la barba lui ghimpoasă (ce mult mă irita acest lucru :) și îmi arunca mingea. Începea meciul, care dura vreo 10 minute. El împotriva mea, în curte, cu porți improvizate din găleți în loc de bare. Eu câștigam mereu (că doar eram singurul nepot), iar bunicul îmi zicea Ze Maria. Atunci nu știam de ce. Abia după ce crescusem mi-a povestit de Pavel Ciobanu, preferatul lui. Acum cred că s-ar scula din mormânt să mă certe pentru că îl critic pe președintele FMF. Sper că mă iartă, așa cum a făcut de fiecare dată după sutele de năzbâtii (geamuri sparte, etc.) pe care le făceam. În 1986 (Doamne, cât timp a trecut!) urmăream la televizor meciul Franța - Brazilia de la campionatul mondial din Mexic. Bunelul ținea cu Brazilia, care era echipa lui de suflet. Era îndrăgostit de brazilieni. Pele, Garincea... și Socrates, ultimul fiind liderul generației din 86. Mi-l amintesc și acum pe bărbosul care făcea ce dorea cu apărarea franceză. Eu eram pentru Franța, mama fiind profesoară de franceză. Au câștigat atunci europenii, la penaltyuri și nu pot uita nici azi fața tristă a bunicului Nică. Nici nu m-am putut bucura atunci...De pe la vârsta de 9 ani am început să dorm cu mingea sub cap, în loc de pernă (la figurat). În pauzele dintre ore și după lecții până seara târziu băteam balonul fie pe teren la școală, fie devale la stadion, în stradă sau acasă în curte. Vecinii erau înebuniți că le fur copiii de la lucru și îi chem la fotbal, părinții erau și ei supărați că nu fac nimic altceva. Numai tătuca Nică mă susținea mereu. Când eram în clasa a 8-a am participat la un turneu între școli, la Fălești. Jucam alături de cei cu 2 ani mai mari ca mine. La final am fost golgheterul turneului. A doua zi a venit cineva de la Chișinău la noi acasă. Nu știu cine erau cei 2 bărbați. Nici tata nu-și mai amintește. Atunci tot satul vorbea că au venit de la Nistru să mă ia pe mine. Nistru, actuala Zimbru, pe atunci era echipa simbol a republicii. Tata însă nu m-a lăsat. Mi-a zis doar că fotbalul nu te hrănește. ”Pune mâna pe carte, lasă prostiile”, era vorba tatei dintotdeauna. Îmi amintesc că plângeam în hohote, iar după aceea n-am mai vrut să joc fotbal vreun an de zile. Singurul care m-a încurajat a fost bunicul meu...Am multe amintiri pe care vreau să le scriu. Aș vrea să închei totuși această postare cu un mesaj către tinerii fotbaliști care citesc acest blog. Nu lăsați pe nimeni să vă distrugă visul. Și dacă vă doriți cu adevărat să jucați fotbal - jucați. Pentru că ce poate fi mai frumos decât fotbalul...Foto: Anul 2001. Alături de Pavel Ciobanu (Ze Maria), în Cipru, la un turneu internațional.
Sursa
2010-11-02 00:38:00