Veşnicia care moare la sat

Satul moare. Moare încet, dar sigur. Case prin care bate vântul, câini care urlă în gol, copii hoinărind aiurea pe străzile pustii. Bătrâni şi copii. Case bătrâneşti, ziduri noi, ici-colo câteva grămezi de pietriş, nisip, lăsat pentru a finaliza construcţia unei case începute acum 10 ani. La uşa casei de cultură e pus lacăt, cultura nu mai are loc acolo unde munca nu se mai sfârşeşte niciodată. Tot ce mai este viu e biserica, clopotul ei cheamă duminica şi în zilele de sărbătoare pe toţi localnicii pentru a se ruga de sănătate, ploaie şi pâine pe masă. Altceva nimic nu-şi mai doreşte omul de la sat.

Muncă şi spiritualitate. Căuşeni

Cernoziomul, toată bogăţia ţăranului nostru, stă încă suferind de pe urma experimentelor cu pesticide şi „îngrăşăminte”, dealuri şi câmpii întregi nearate, crăpate de sete, pământuri care seamănă mai mult a o mare de iarbă, uscată de soare, bătută de vânt…  pe când cei care au mai mult piatră decât pământ au o economie mult mai dezvoltată, cu o industrializare şi tehnolocizare tot mai înaltă. Ţăranii noştri  care se părea că au prins rădăcini tot mai adânci şi mai groase în agricultură, o iau la fugă peste mări şi ţări în căutarea „fericirii”, se zbat ca peştii pe uscat pentru a da un suflu nou celor care mai sunt acasă, o boare de vânt occidentală.

„Te mai întorci acasă  în Moldova?” O întrebare pe care o aud timp de doi ani când mă întorc acasă în vacanţă. „Ce să faci în sărăcia asta de aici?”

Da, mă întorc şi am să mă întorc de câte ori o să am posibilitatea, pentru că îmi place veşnicia care a murit în satele noastre. Pentru că nu e vina noastră şi nici a părinţilor noştri că Moldova azi îşi numără şi îşi linge rănile pricinuite de duşmanii noştri, de cei cărora niciodată nu le-a pasat de durerea de a fi sclav, de a fi ca un animal batjocorit folosit doar pentru a se face experimente, de durerea unei despărţiri de frate, soră, părinţi. Bunicii şi părinţii noştri şi azi mai au nostalgia kolhozurilor, sovhozurilor, a făbricilor şi în general a gospodăriilor colective.

Întoarcerea cocorilor acasă. Căuşeni

Nu e vina lor şi nici a noastră, tot ceea ce s-a întâmplat e deja istorie, suntem vinovaţi pentru ceea ce trăim acum, pentru prezentul nostru, pentru care vom răspunde în faţa generaţiior viitoare.

Mulţi pleacă din ţară fără vreun regret pentru că „ţara nu face nimic pentru mine”, dar oare ei fac ceva pentru ţară? Nici măcar nu-şi mai exercită dreptul la vot şi nici nu îşi mai doresc o schimbare la nivel politic, din acelaşi motiv, „pentru că nu se va schimba nimic în această ţară”, vând casele părinteşti şi tot ce mai au de vândut, şi nu mai revin în ţară, condamnând satele la o „veşnicie” care s-a născut şi a murit acolo.

Voi, dragi tineri, sunteţi prezentul şi viitorul acestei ţări, nu plecaţi din acest mică ţară, lasând vatra încă fierbinte a casei părinteşti să se răcească, lasând lacrimi în ochi, dor în suflet, copii în grija bunicilor, părinţi singuratici şi ogrăzi pustii. Aveţi şi aici posibilitatea de a munci, de ce să ridicaţi economia altor ţări când acasă e nevoie de forţele şi inteligenţa voastră mai mult ca niciodată?!

Eu oriunde aş pleca am să mă întorc acasă, la pământul doldora de floare în vară, la viile pline de struguri toamna, la colindul de iarnă învăţat de la bunica, la cozonacul de Paşte copt de mama, mă întorc la doina plină de jale care răsună în orice pădure, mă întorc la Nistru cel bătrân că multe lacrimi a mai înghiţit, mă întorc la pământul frământat cu sângele şi oasele strămoşilor noştri…

Voi reveni acasă, voi aprinde o luminiţă mică, dar sigură, pentru a face drum celor care vin după mine. Da, am să mă întorc acasă, pentru a învia veşnicia care moare în satele noastre.

Pentru revista NATURA