UMBRELA PORTOCALIE

Motiunea de cenzura a picat, dar zarva continua mai abitir, sticla televizoarelor vibreaza de tipetele oaspetilor obisnuiti ai zgomotoaselor talk-show-uri, asteptam cu interes o noua inteventie a Marelui Mogul cu  variatiuni pe aceasta tema pentru moderatorii care numara  demonstrantii precum Pristanda steagurile. “Unul la primarie, doua la prefectura, poate doar vantul sa fi dat jos vreunul…” Posibil, ca vreme mai cainoasa ca in ziua ceea nu cred sa fi fost in toamna asta. Si o ploaie rece, si telefoanele inrosite de instructiunile trepadusilor lui madam Udrea-Cocos, aceasta Duduie a timpurilor noastre care poarta prenumele Lupeascai de la curtea regelui Carol al II-lea, azi la curtea comandorului  din dealul Cotrocenilor. Ca o fi fost 30.000 cum au numarat jandarmii sau 80 ori 100.000 cum au socotit leaderii sindicali si tanarul, neobositul Victor Ponta care pozeaza intr-un Guevara autohton, defiland alaturi de multimea manifestantilor -cu gatul infasurat intr-un fular tricolor precum colegii lui socialisti de pe Champs Elysees- inainte de a urca la tribuna Parlamentului si a-i smotoci pe micutul Boc si sleahta lui, ca sef al social democratilor si initiator- alaturi de alt imberb cu nume de floare a unei motiuni sortite esecului, nu are nici o importanta.

Oricum, situatia milioanelor de romani care au injurat in piata sau in fata televizoarelor nu avea cum sa se schimbe, din moment ce delegatia FMI  aflata in Bucuresti se arata nemultumita socotind ca masurile de austeritate luate aiurea de guvernanti, nu sunt suficiente. Ascunzandu-si privirile sub lentilele negre ale ochelarilor si cu zambetul pe buze, ne sugereaza ca daca ar mai fi restructurati inca o suta de mii de bugetari, s-ar mai putea sta de vorba. Si Guvernatorul BNR – unul din putinii finantisti capabili care a reusit sa salveze moneda nationala din mocirla inflatiei si sa o aduca aproape de topirea ei in marea familie a puternicului Euro- cu vocea lui haraita dar a carui autoritate si cinste nu poate fi pusa la indoiala- ii cam tine isonul.

Nu vreau sa comentez mai mult, n-am nici competenta sa judec o masura economica sau alta. Putem fi de acord sau nu cu ceea ce s-a dezbatut in Ziua Cenzurii de Motiune in care multi sperau ca va fi doborat un Guvern corupt si incapabil si ca o noua majoritate creata ad-hoc in Parlament, ar putea aduce o schimbare in viata amarata a milioane de romani. Mi se perinda in fata ochilor scene pe care le-a putut vedea intreaga tara pe ecranele hulitelor televiziuni. Demonstranti inghetati de frig purtand benere in care “Jos Guvernul” sau “Jos Basescu” erau cele mai blajine insemne, parlamentari care se invinuiau reciproc, balcoanele Camerei Deputatilor intesate de ciracii tocmiti de blonda si tot mai trupesa Duduie  huiduind pe cuvantatorii din Opozitie, chipul famelic al Cristinei Anghel, invatatoarea aflata de mai bine de doua luni in greva foamei, imbrancelile dintre unele grupuri de manifestanti si jandarmii Puterii, oameni epuizati zacand pe caldaram resuscitati de paramedici si urcati in ambulantele SMURD, un primar general relaxat si surazator asigurand un reporter ca a luat  masurile necesare pentru ca totul sa se petreaca in mod pasnic si civilizat- uitand insa de instalarea unor toalete  ecologice volante !- si multe, multe altele, momente care nu vor fi usor uitate.

Dar eu inca ma cutremur de scena in care o doamna micuta, intre doua varste, -manata si ea de saracie la demonsttratie,  pe la orele amiezii cand a inceput din nou o repriza de ploaie rece, a facut imprudenta sa desfaca o umbrela portocalie, primita probabil “mita” electorala la alegerile din urma cu doi ani. S-a iscat un vuiet de indignare in jurul ei, oamenii pana mai in urma cu cateva clipe pasnici si oarecum plictisiti de lungile ore de asteptare in fata monumentalei si reci cladiri a Casei Poporului devenita sediul Parlamentului, s-au repezit ca niste ulii la biata femeie care nu intelegea ce se intampla, dand sa-i smulga umbrela portocalie si s-o calce in picioare. Ardoarea micutei doamne care isi apara cu disperare cortelul cu culoarea blestemata iti putea provoca rasul. Si plansul. Si ingrijorarea. Si teama de ceea ce se poate intampla de la o zi la alta, de la un minut la altul, atunci cand reactia unei multimi disperate nu mai poate fi tinuta sub control. Clipa in care un pocnet oarecare -perceput ca zgomotul unui foc de arma- a provocat in acel decembrie 1989, in Piata Palatului, mania multimii ce a facut sa amuteasca limbutia unui Ceausescu uluit, acel “ALO ! ALO!” disperat pastrat pe pelicula,  constituie un avertisment, nu trebuie uitat de nimeni. Sa te fereasca Dumnezeu de furia blajinului roman , atunci cand e cuprins de disperare!

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban