Toată lumea îi recunoaşte la auzul cîntecelor ce i-a făcut celebri. Nu e cu putinţă ca atunci cînd răsună versul „Sfîntă mi-i casa…” să rămînă cineva indiferent., chiar de uraşte acest neam. Cîntecele lor şi azi ridică valuri de fiori printre figurile dezamăgite de basarabeni. Dintre cei ce i-au „prins”, aproape că nu există cineva care să spună cu regret: „Îs ei săracii. Cum s-au dus…”. Cei mai în vîrstă, în mare parte admiratori ai acestor rapsozi ai neamului,au resentimente adînci atunci cînd îşi amintesc de ei. Cei de-o generaţie mai mari ca noi, adică cei care prin anii ‘90 erau în floarea vîrstei, au rămas profund influenţaţi de melodia lor. Generaţia noastră, care abia acum înţelege ce este viaţa, şi „cu ce se mănîncă” aceasta, ştie mai puţine de aceste două inimi gemene. Şi totuşi, cînd răsună „Bucuraţi-vă prieteni…”, cu toţii îi recunoaştem pe acei, la auzul cîntecului cărora, curgeau lacrimi de bucurie şi jale peste obrajii necăjiţi ai basarabenilor.

Erau alte timpuri. Tineretul era mai plin de viaţă, mai puţin dezinformat decît azi, predomina prototipul de tînăr visător, patriot, iubitor de Mamă şi Dumnezeu. Aveam poeţi naţionali precum Grigore Vieru, şi un adevărat front naţional.

Ei sînt Ion şi Doina Aldea Teodorovici, cele „două inimi gemene” ale neamului românesc. Activitatea lor coincide cu mişcarea de eliberare naţională din Basarabia anilor ’80-’90 ai secolului trecut, eliberare înfăptuită cu flori, icoane, suflet şi desigur, cu avîntul dat acestei de melodiile celor doi. S-au îmbinat perfect, atît fizic (două voci irepetabile), cît şi moral, devenind un simbol al epocii pentru întrega naţiune română. Fiind fii ai acestui neam, au ştiut să transpună în melodii durerea, suferinţa, năzuinţele, valorile pe care le-au trăit alături de semenii lor.

Colaborînd cu poetul Grigore Vieru, au lăsat eternităţii un tezaur prin cîntecele lor cu un profund caracter naţional. Fără de melodiile celor doi, rupte parcă din inima suferindului popor român, mişcarea de la sfîrşitul anilor 80 ar fi avut o cu totul altă derulare. Ion şi Doina, prin melodiile lor devenite imnuri, au fost suflul Renaşterii Basarabiei de acum 20 de ani. Glasurile lor i-au făcut pe mii de oameni să devină o suflare, să respingă uitarea şi sîrma ghimpată din inimi. Prin cîntecul lor, au trezit la viaţă necăjitul basarabean, însuflîndu-i speranţa că „Le vom face rînd pe rînd pe toate…”

În vara lui ’92, pe cînd armata a 14-a a Rusiei era gata să sfîşie această palmă de pămînt, Ion şi Doina alături de neobositul Grigore Vieru şi alţi români sufletişti au mers pe linia frontului pentru a-i îmbărbăta pa tinerii combatanţi de pe Nistru. Nu am fost acolo, şi nici nu am aflat impresiile vreounuia prezent atunci. Însă la sigur că în acele zile grele suflarea românească a fost la fel de puternică ca în ceasurile grele de luptă ale vechilor domnitori. La sigur că cînd răsunau vocile dumnezeieşti ale celor doi, se auzeau ecouri şi dincolo de Nistru, fiind un semnal pentru cotropitori că urmaşii lui Ştefan „stau de strajă la hotare şi păzesc acest pămînt”. Pleacarea celor doi pe front întru susţinerea apărătorilor Patriei constituie un act de curaj aproape neîntîlnit în istoria acestui neam (care are parte de mai mulţi trădători şi profitori, decît de români adevăraţi). Prin acea luare de atitudine, s-a dovedit că între români, poate (şi trebuie) să existe şi unitate, şi jertfă pentru ideal, şi dragoste.

Din păcate, Dumnezeu ni i-a luat prea devreme. Nici nu au apucat să-şi termine opera şi au plecat tragic dintre noi, lăsîndu-ne singuri în faţa duşmanilor acestui neam, şi întristînd acest popor. Nu vom uita aşa zisul „accident” de la Coşereni, de acum 18 ani. Înscenarea blestemată a lăsat fără de părinţi spirituali un neam, chiar în momentele cele mai grele. Comunismul căzuse aparent atît aici, cît şi dincolo de Prut. Cu adevărat poporul român se afla într-un ceas decisiv al istoriei, din care putea ieşi învingător, sau putea rămîne mai departe în întuneric. Din păcate, neamul românesc are mulţi duşmani, şi foarte puternici. Prea puternici au fost acei care n-au dorit ca acest neam să renască, să afle adevărul şi să-şi croiască un alt drum în istorie. O eventuală victorie a nemului românesc contra duşmanilor săi era desigur nedorită de mai marii acestei lumi, iar Ion şi Doina, în calitate de promotori ai unui proces de eliberarea naţională trebuiau reduşi la tăcere. Trebuiau potoliţi asemeni lui Eminescu. La fel cum P. Carp îi ordona lui Titu Maiorescu în 1883 de la Viena: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu” la fel s-a strigat şi despre aceşti rapsozi ai neamului.

Prin moartea trupescă a lui Ion şi a Doinei acest popor a fost trezit dureros din visul de a deveni liberi. Nu poate fi exprimată prin cuvinte durerea acelor români ce i-au iubit, şi nici lacrimile care au curs la plecarea lor.

Şi totuşi speranţa nu a murit. Vocile celor doi au fost înăbuşite, dar ele mai îndeamnă la demnitate, credinţă şi unitate de neam prin melodiile ce au rămas. Deşi s-au dus, provocînd durere, cîntecul lor mai alină durerea acestui neam.

Cîntecele naţionale ale celor doi mai îndeamnă şi azi la reînvierea neamului românesc. Vocea lor şi azi mai îndeamnă la unitate prin versurile :

„Curge Prutul între ţări române,

I se-aude plîngerea-n Carpaţi.

Olt şi Mureş sar ca sa-l întîne,

Jiu şi Nistru voi ce aşteptaţi?…”

Nu poţi uita vocea lui Ion, rostind cu un  răspicat naţionalism: „Lăsaţi-ne în legea noastră…”. Pe lîngă mesajul măreţ de ridicare la luptă, Ion şi Doina mai fac o dumnezeiască chemare la pace, prin melodia „Bucuraţi-vă”, elogiază bătrîna Mamă prin eternul „Iartă-mă”, aduc un elogiu limbii române prin cîntecul cu acelaşi nume, dar şi copilăriei prin melodia „Fuga”.

Altfel spus, auzind macăr întîmplător una din nemuritoarele lor cîntece, un român se regăseşte. Regăseşte în cîntarea lui Ion şi a Doinei blînda făptură-a mamei, dragostea de semeni, copilăria, destinul greu dar frumos al acestui neam. Intrînd în profunzimea mesajului lor, ai impresia că ai găsit ceva ce ai pierdut demult şi îţi lipsea. Ai dulcea impresie că eşti ACASĂ, într-o frumoasă zi de Duminică cînd clopotele Bisericii vestesc pacea; că eşti un copil care, fără de griji „fuge pe cîmpii”; că „amurgul cu flori de tei” este chiar în faţa ta. Fără îndoială, Ion şi Doina sunt un dar de la Dumnezeu, cu care trebuie să ne mulţumim. Contopindu-se atît de mult cu românismul, avem încă o dovadă a măreţiei acestui neam.

Desigur că nu putem uita de rolul avut de Grigore Vieru în tot ce au realizat cei doi, el fiind autorul versurilor şi un al doilea tată pentru cei doi.

Acest artico nu este decît un mic elogiu adus lui Ion şi Doinei Aldea Teodorovici. Însemnătatea celor doi pentru viitorul românismului este prea imensă pentru a putea fi descrisă într-n articol. Deşi prin pierderea lor am rămas mai săraci, rămînem şi cu convingerea că cîntarea lor dumnezeiască va răsuna şi peste secole îndemnînd la atitudine naţională cu aceeaşi intensitate, şi ridicînd noi generaţii de luptători din rîndurile acestui neam

30 octombrie 2009