Reîntîlnire

Am întălnit-o iar ieri seara. Îngheţată şi obosită îşi plimba tocurile grele prin frunzele umede si reci. Mergea spre nicăieri neştiind că ne vom întîlni iar. Era frumoasă, radia a putere, dar pe mine nu mă putea minţi. O iubesc aşa cum e, aşa cum încearcă să fie chiar dacă îi detest faptele necugetate. Mereu ceva nu-i ajunge, mereu e plictisita, mereu schimbătoare, mereu se îngloadă în nimicuri din care parcă nu ar mai putea ieşi. Nu m-am apropita din momentul în care am văzut-o. Am lăsat să curgă în voia lor lacrimile izvorîre din adîncuri… Dacă m-ar fi văzut le-ar fi şters într-o clipă, însinuînd că e rece, că ia căzut ceva în ochi…sau că a băut mult ceai verde … era vechi trucul ca sa nu-l înteleg. Vroiam să ştiu totuşi ce e de această dată??? Durere….Regret… Greşeală…. sau un Nu Ştiu ce să fac…

Mi-am zis să las curiozitatea la o parte, să nu o scufund mai mult şi mi-am grăbit pasul ajungând-o… mergând lîngă ea fără ai zice nimic… Era abătută, ruptă cu totul de lumea asta, privea cînd la cerul înserat cînd la asfaltul umed…între extreme îi era trăirea.  La un moment am a zis mai mult pentru mine dar să mă audă şi ea “Secretul vieţii nu este să ai tot ceea ce iţi doreşti, ci să-ţi doreşti tot ceea ce ai. “

S-a întors spre mine şi fără să mai apeleze la vreun truc uzat m-a cuprins cu putere şi a început să plângâ aşa cum plânge numai  o femeie lăsată în singurătatea ei…. Nu mai conta că suntem în plină stradă…

 Asta e Ea, vechea mea cunoştinţă pe care o ştiu de-o viaţă, dar pe care am început să o înţeleg abia de vreo 7 ani.